Confesiuni

Ziua în care am vrut să-mi pun capăt zilelor: o poveste scurtă despre iubirea de sine

Știu că sună destul de dark și oamenii nu prea citesc despre lucrurile astea pe Internet. Nu se vorbește des despre momentele în care chiar vrei să se termine totul. Când nu mai ai putere să mergi mai departe. Noi nu prea comunicăm despre așa ceva în online. Acum na, vă dați seama, generalizez. Există oameni care vorbesc deschis despre problemele lor, dar ce vedem prin online, mai ales pe Instagram este perfecțiune, distracție, familii frumoase și femei gravide, sau cu fundul pe afară. Nu e nimic rău în asta. De ce să întristăm oamenii în online? Acum vă spun sincer, am avut o perioadă, chiar în asta din care am extras povestea, când mă uitam pe feedul de Instagram și chiar și pe ăla de Facebook și plângeam.

De ce? Oamenii aveau familii, copii, reușite. Eu ce aveam? Psoriazis, depresie, anxietate, gânduri negre, ganglioni pe corzile vocale, inima frântă, gândaci în casă și o gaură în buget. Ar trebui să zic mersi că i-am avut pe ai mei lângă mine. Iar aici mă refer la prieteni și părinți. Nu credeam că am prieteni până în perioada asta despre care o să vorbesc mai jos. Ai mei mereu au fost alături de mine, dar prietenii mei nu au fost întotdeauna acolo. Cel puțin nu toți.

Dar povestea de azi nu este despre suicid, ci despre iubirea de sine. E o poveste despre transformare. Despre cum poți să dai un mare game changer doar dacă-ți schimbi perspectiva. Haideți să vedem mai departe.

Ziua în care nimic nu mai avea sens

poveste 2

Mă uitam la mine în oglindă și vedeam un monstru. Eram slabă, plină de bube pe 70% din corp, iar atunci când încercam să vorbesc ieșea un scârțâit de ușă. Plângeam zilnic ore întregi și pungile de sub ochi mă îmbătrâneau cu cel puțin 5 ani. Nu mâncam decât o banana pe zi și aia doar dacă îmi era rău. Nu puteam să dorm mai mult de o oră-două pe noapte. În timpul zilei citeam și scriam ca să-mi țin mintea în frâu. Aveam 3-4 atacuri de panică pe zi. Gândul cu care mă luptam constant era că o să mă duc la sertarul cu tacâmuri, o să iau cuțitul și-o să-mi tai venele. Apoi normal că veneau și alte gânduri adiacente.

O să mor în casă și nimănui n-o să-i pese. 3-4 statusuri ale oamenilor cu care am avut sau n-am avut treabă vreodată, care o să îmi dea share la vreun articol de prin vreo revistă online obscură la care scriam cândva. O să se trezească toți oamenii care nu mă mai suportă, că brusc trebuiau să mă ierte că eram un suflet torturat. Nu aveam nevoie de mila lor. Mă gândeam că persoanele egoiste vor face moartea mea despre ei. Cum facem toți în fiecare moment al zilei, să fim serioși.

Îmi imaginam cum ar plânge maică-mea de-ar auzi-o toată comuna. Taică-miu și-ar lua liber de la birou luni întregi și s-ar trezi dimineața să plângă înaintea maică-mii, de frică să nu-l vadă. Îmi imaginam cum toți prietenii mei artiști mi-ar face piese, sau designuri, sau clipuri cu toate amintirile pe care le au cu mine. Ce egoistă și eu! Mi se părea că moartă aș avea mai mult sens decât în viață. Măcar așa m-ar iubi cineva.

Ziua despre care vorbesc este ziua în care am stat cu cuțitul în mână cel puțin 40 de minute. Am analizat mânerul de lemn, marginea tăioasă, mi-am imaginat cum ar durea tăieturile, l-am spălat bine de vreo 10-20 de ori. Nu înțeleg de ce. Doar avea sens pentru mine să fie foarte curat cuțitul. Să nu vadă ăștia că-s vreo împuțită. Am pus cuțitul jos și-am făcut curat în toată casă. Doar nu era să mor într-o casă jegoasă. Am omorât toți gândacii, i-am pus în pungi, i-am dus la gunoi. M-am machiat, aranjat, pus chiloții ăia buni. Că doar nu era să mor vreo urâtă, proastă. Mi-am acoperit toate bubele de la psoriazis.

M-am dat cu rujul meu preferat vișiniu. Am stat și mi-am contemplat întreaga viață. Apoi am luat iar cuțitul și am plâns 15 minute cu el în mână. M-am dus în cameră și m-am aruncat pe pat. Am reușit să mă sperii singură. Ce pămpăloaică sunt! Nici măcar asta nu eram în stare să fac! Așa-mi spuneam. Nu am fost niciodată curajoasă. De aia sunt în situația asta psihică. Mi-a fost mereu frică de orice.

Plimbarea care mi-a salvat viața

M-am dus să mă uit în oglindă și mi-am refăcut machiajul. Am închis ușa la bucătărie și-am decis să ies la plimbare. Era prima plimbare după vreo lună de izolare. Nici măcar nu eram în pandemie. Nu puteam să vorbesc pentru că aveam ganglioni imenși pe corzile vocale, dar am vrut să ies să-mi cumpăr niște cărți. Aveam o listă, notată în telefon. Am mers pe jos până la Cărturești. Arătam ca un copil pierdut. Măcar eram machiată. Nimeni nu știa ce trăisem, ce avusesem în cap în ziua aia. Am intrat în librărie și-un tip destul de prietenos m-a întrebat ce-mi doresc, dacă poate să mă ajute cu ceva.

Voiam să îi răspund complet altceva față de ce am zis cu Google Translate.

– Ai cum să mă ajuți să-mi găsesc un sens? Dă-mi o poveste care să mă facă să mă simt în viață. Simt că sunt o stafie care aleargă după alte stafii, menite să plece în dimensiuni diferite. Nici măcar la asta nu mă pricep. Ajută-mă să nu mai fac aceleași greșeli și să las oamenii în viața mea complet. Nu să-i îndepărtez. Ajută-mă să înțeleg de ce am ținut cuțitul o oră în mână azi. Ia-mă în brațe și spune-mi că mă iubești când eu nu mă mai iubesc deloc pe mine. Iubește-mă tu pentru amândoi. Fii omul pe care-l sun în zilele în care țin cuțitul în mână. Fii tu ăla care mă convinge că viața e frumoasă și spontană. Dă-mi ceva! Orice! O reducere specială pentru un om care nu se simte deloc special.

I-am scris pe telefon că am o problemă în gât și nu pot vorbi. I-am arătat o listă de cărți. S-a uitat peste ea, mai strecura câte-o privire, zâmbesc cu ochii, verifica la el în calculator.

-Da, nu o mai avem decât pe asta, zice și îmi arată spre una pe care nu aș fi citit-o vreodată. Mi-a recomandat-o terapeuta, așa că am cumpărat-o.

I-am scris mulțumesc pe telefon. A zâmbit. Nu mi-a spus nimic din ce mă așteptam. Normal, de ce i-ar păsa? Sunt o străină cu fața plouată și vocea furată. S-a întors după mine:

-Uite un semn de carte din partea casei! Spor la citit!

Dacă vreodată căutam un semn să las cuțitul din mână, ăsta fusese. Sau sunt eu prea dramatică. Ăsta era cevaul care avea să mă convingă că sunt specială. Un semn. De carte.

Arta subtilă a durerii ankur

Da, știu. Am scris greșit intenționat. Dar asta era cartea care m-a convins că toată drama de mai sus nu avea sens. Mai exact The Subtle Art of Not Giving a Fuck de Mark Manson. Nu cred în cărți de self-help/dezvoltare personală. Mereu mi s-au părut niște inepții regurgitate. Dar omul ăsta scria după sufletul meu: tăios, sarcastic și rațional. În tot aburul meu de gânduri suicidale, ceva avea sens. Pentru prima oară în ultimele 2 luni.

Ăsta a fost golden ticketu’ meu. Ce căcat fusese în capul meu? Bubele trec. Vocea se vindecă. Traumele trec și ele, dacă le înțeleg. Ar trebui să iau mai mult magneziu, calciu, să ies la plimbări mai dese. Să petrec timp cu oamenii mei: ai mei și prietenii mei. Nu e capăt de lume. Nu merită să trăiești viața pe muchie de cuțit.

În momentul ăla mă sună Andra, una dintre cele mai bune prietene ale mele:

-Făi, ești acasă? Vin cu mâncare! Ai tacâmuri? Ah, stai că nu poți să vorbești. Atunci consideră doar că te-am anunțat. Pup.

Ziua în care am pus cuțitul jos și mi-am pus viața sus, pe un piedestal. Pentru că indiferent ce ți se întâmplă, nu merită să pui capăt brusc. E ca și cum ai închide filmul fix când ajunge în punctul culminant. Ai răbdare! It gets better.

Uită-te la mine! Fix un an mai târziu și sunt o tânără antreprenoare cu vise de grandoare, Miami și Martini pe plajă. Exagerez pentru efect dramatic, mă știți doar. Dar într-un singur an am trecut prin vârtejul absolut al schimbării. Dă-ți timp că nimic nu e capăt de lume.

Citește și Cum să găsești motivație atunci când totul pare capăt de lume.

În cazul în care ai gânduri asemănătoare cu ce am povestit eu aici, recomand să mergi la terapie.

×