fbpx
Confesiuni

Tot ce-aș fi vrut să-mi spună cineva când eram copil

Luați-vă șervețelele că m-a apucat feelingeala! Se pare că mereu când lovește luna februarie devin mai emotivă. Poate că e luna de dinainte de ziua mea, o astenie, sau cine mai știe ce draci mai face creierul meu atunci când nu sunt atentă la el. Cert este că încep să mă gândesc la prea multe. Eu înțeleg că nu e ok să îți supranalizezi viața, dar când te pălește, te pălește. Aia e. Am stat și m-am gândit de câte lucruri m-am lovit când eram copil. De ce am suferit atât de tare? De cele mai multe ori pentru că nu mi-a spus nimeni la ce să mă aștept.

Aici vorbesc de părinți, școală, prieteni, rude, oricine cu mai multă experiență de viață decât mine.

De ce nu primești un brandbook cu guidelines la viață?

Să zicem că pe la vreo 8-9 ani deja începi să înțelegi bine de tot ce înseamnă să exiști.

Te-ai lovit de câteva ori serios. Ori te-ai certat cu cel mai bun prieten. Ba chiar ai trecut prin experiența notelor și presiunii de-a fi responsabil. Te-au pus la punct și părinții de câteva ori. Ai avut măcar puțină anxietate, dar ai ignorat-o. Să zicem că pe la vârsta asta ai conștientizat ce înseamnă să placi pe cineva, orice ar însemna aia. Ai început să prinzi gusturi personale. Știi că poate îți place nu știu ce artist pentru că e frumos, sau carismatic. Știi cum să te întorci acasă singur.

Ai fost la piață măcar o dată, trimis de părinți. Ai experimentat ce înseamnă moartea cuiva. Fie că e un animăluț, un coleg, o vedetă, o rudă sau chiar un părinte. Poate că nu ai chiar 8-9 ani, dar ai până în 14. Fiecare om e diferit, încerc să pictez aici o imagine, o paletă de emoții.

Ca bărbat, ai fost cel puțin o dată denigrat că ai plâns sau că ai fost slab. Iar ca femeie ai fost măcar o dată discriminată doar că ești femeie. Ambele genuri au trecut măcar prin ceva similar.

Nu vorbesc de traume că acolo deja te maturizezi brusc.

Să vedem ce emoții/stări/situații am identificat aici: durere sufletească și fizică, stres, presiune, respingere, frustrare, ură, reprimare, iubire, afinitate, responsabilitate, organizare, doliu, tristețe, regret, confuzie, nervi, senzația că nu ești suficient etc.

Astea sunt doar câteva. Bun, tu abia ești un pui de om și te-ai descurcat cu toate alea de mai sus deja? Stai, bre, că nici nu mi s-au format bine conexiunile neuronale și tu-mi aburești deja căpuțul?

Haideți să vă zic 5 lucruri pe care mi-ar fi plăcut să mi le zică cineva când eram copil.

Nu ține de oameni cu dinții

Pentru că am un complex de abandon imens în suflețel, am ținut mereu cu dinții de oameni. Încă de când eram mică. Mă atașam foarte greu de oameni, dar când o făceam, o luam razna și încercam să fac orice ca să îmi fie mereu prieteni. De fiecare dată când se supărau, credeam că e ultima oară când vorbim. Nu voiam să o dau în bară pe lângă ei. Erau oamenii mei speciali. Ce-aș fi fost fără ei? Doar o coajă de nuc, care se rostogolește în noroi, căutând o direcție în viață.

Sincer, mai am și acum niște momente în care mă întreb dacă prietenii mei mai vor să fie prietenii mei. Analizez mereu dacă am făcut sau reacționat cum trebuie, dacă am jignit sau am fost nașpa cu ei. Recalculez traseul. Compensez prin gesturi. Dar unii tot pleacă. Și asta voiam să-mi zică cineva atunci. Poți să faci și tumbe în jurul unui om, dacă vrea să plece, o să plece.

E ok să arăți celorlalți cine ești cu adevărat

Aici am o problemă și în prezent. O să o zic cât se poate de sincer: nimeni nu mă cunoaște cu adevărat. Nu arăt cine sunt în termeni reali. Arăt o bucățică, o versiune, sau o mască a mea. E diferită pentru fiecare om. E mai reală lângă prietenii mei, dar nu sunt nici eu aia 100%. Străinii primesc versiunea custom. Gen ca mema aia: îți place personalitatea asta? Am făcut-o pentru tine. Iar oamenii pe plan profesional nu primesc nici măcar versiunea custom, ci partea mea serioasă. Aia care nu are emoții, îi pasă doar de deadlines, taskuri, discuții, postări, texte și bani. În rest, nu există sentimente reale acolo. Doar business.

Ei, de ce oare am devenit așa? În copilărie chiar m-am deschis în fața oamenilor, le-am arătat cine sunt eu.

De fapt, cam până pe la 20 de ani. Apoi am devenit ce v-am spus mai sus. Am auzit de la ești prea agitată, ești prea băgăcioasă, ești enervantă, ești obositoare, ești disperată până la ești rea, oribilă, ai prea multe emoții, mă doare capul când vorbești.

S-au creat niște traume acolo, combinate cu ce îmi zicea mama despre cum tratează societatea femeilor, s-a creat un soi de personalitate de faux psycho. Discut des despre asta la terapie, ne chinuim să desfacem ani întregi de traume și programări. Greu, tati.

Aș fi vrut să-mi spună cineva că indiferent de ce zic ceilalți, să nu-mi fie frică să spun și să fiu cine sunt. Tupeistă, vorbăreață, expansivă, deschisă, cu chef de aventură, aia cu inițiativa, sufletul petrecerii, copilul cu hiperactivitatea unui om care-a tras cox toată noaptea și fata care știe mai multe bancuri decât formule la matematică. Din păcate, mă chinui să îl dezgrop pe acest copil. Nu mai sunt așa vorbăreață, deschisă, nu mai sunt sufletul petrecerii și nu mai am niciun pic de răbdare cu oamenii.

Tot ce se întâmplă rău în viața ta nu e vina ta

Când ești copil, interpretezi orice lucru rău din viața ta ca și cum tu l-ai provocat. Faci niște distorsiuni cognitive de toată frumusețea. Uneori ți se mai zice, la nervi că-i vina ta. Orice lucru cu impact puternic emoțional, începi să te învinovățești. Sau dacă iei o notă proastă, e vina ta. Dacă pățește o rudă sau vreun părinte ceva, e vina ta. Sau poate, nu știu, se ceartă ai tăi, e vina ta. Dacă nu te place nimeni, e vina ta. Bine, în unele cazuri, chiar e. Dar nu tot timpul. Nu ești sursa tuturor problemelor. Oamenii sunt în stare să își creeze probleme și fără să fii tu acolo.

Plus că să nu uităm esențialul: nu se învârte lumea în jurul tău.

E mai bine să fii cine vrei tu să fii decât să faci pe plac altora

Vorbeam mai sus despre personalitatea mea insuportabilă. Da, păi, de foarte multe ori am fost yes, man. Am zis da numai ca să nu supăr oamenii din jur. Le-am făcut pe plac, ca să îi țin lângă mine. Cu dinții, să mor eu.

Orice tâmpenie ziceau, eu făceam.

Ana, hai să mergem să dăm foc la sticle în parc! Hai. Ana, hai în pădure să ne jucăm cu viespile! Hai. Ana, hai să mergem la un party și să băgăm psihedelice. Hai. Chiar dacă Ana știa foarte bine că toate lucrurile alea n-o definesc, nu-i plac, ba chiar îi e frică de albine și viespi ca de dreq. Nunu, Ana a executat. Dacă zicea NU, păi cum să zică boss NU, ce-ai? Asta înseamnă că e o prietenă nașpa și strică tot cheful tuturor. Nunu, n-o să fie ea aia care e Gică Contra.

Ei, vă dați seama că m-am băgat în foarte multe situații care nu m-au avantajat, ba chiar, mi-am pus viața în pericol doar de dragul prietenilor. De asta am scăpat. Nu mai spun DA tuturor, ci acum aleg cui să dau darul lui DA. Cu riscul de-a părea negativistă. Nu-mi pasă. Nu-ți convine? Uite ușa.

Vorbește de fiecare dată când ai ceva de spus, nu ține în tine

Mamă, și pe asta am învățat-o pe pielea mea! De ce credeți că mă chinui să repar și să țin sub control niște anger issues? De ce am draci pe mine fără motiv? Dacă aș fi bărbat, aș fi d-ăla care fute pumni în pereți de nervi. OFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFF! De foarte multe ori, tocmai pentru că mi se zicea că-s prea nu-știu-cum, mi-a fost frică să zică ce nu-mi convine, sau orice. Așa că am tăcut și-am mers mai departe. Ani de zile de ținut sentimente în mine a dus la, exact, anger issues.

Nu mi-a spus nimeni cum să fac asta, că nu trebuie să tac atunci când ceva mă deranjează, că pot să îmi spun părerea, că nu ar trebui să mă intereseze ce zic ceilalți.

Cred că viața mea ar fi fost mult mai ușoară dacă brandbook-ul ăla conținea toate indicațiile de mai sus.


Citiți mai multe treburi personale aici.

Dați-mi un follow pe instagram.

Am și twitch.