Gașca de Reach

Scaunul preferat al tatălui, unealta perfectă a lui Patrocle, pt. II

Uneori o să fiu fată de treabă și o să vă las aici niște pasaje din următoarea carte. Capitolul ăsta este unul dintre preferatele mele. Pentru cei ajunși mai târziu la petrecere, lucrez la o carte despre influenceri, care se numește ”Gașca de Reach” în care personajul principal este Raluca, o fată care și-a denumit vocea din cap simplu: ”Patrocle”.

Prima mea carte se numește ”Trage-mă-n proză” și o găsiți aici.


Prima parte a acestui text o găsiți aici:

Patrocle devenise foarte agitat.

Dar ce nu știa Mamița, era că Raluca se holba la scaunul în care tatăl ei își fuma pipa și-și citea acum câteva luni ziarul și se gândea că e unealta perfectă. Pauza publicitară a fost momentul oportun ca ea să investigheze exact cam cât de înalt este balconul și dacă scaunul chiar merita titlul de unealta perfectă în ultima ei arie, pe care avea să o cânte în duet cu Patrocle.

Patrocle 2

Balconul era vechi, cimentat, pe alocuri pătat de mucegai și rugină. Marginile lui erau din oțel alb, dar fix într-un singur loc nu exista deloc margine. De acolo se va întâmpla sfârșitul lui Patrocle. Se ridică pe vârfuri ca să vadă dacă poate să se cațăre fără scaun, dar se pare că la 1,55 de cm nu ajungi mai nicăieri. Nici măcar în propria minte ca să-ți dai seama cum te minte. 

Mamița venise după ea, panicată pentru că plecase după discuția de mai devreme. 

Planul începuse să se coacă în mintea ei. 

Trage scaunul până aici, se urcă pe margine, fix în locul unde nu mai era nimic, unde nici măcar ea n-o să mai fie curând. Apoi își va face o ultimă analiză a vieții și va căuta pentru ultima oară soluții ca să scape de Patrocle. Iar dacă rezultatul va fi la fel de dureros ca cel pe care-l găsește de fiecare dată, își va da zulufii blonzi după ureche, își va desface părul și-și va da cu ruj. 

Dacă nu mori dată cu ruj, atunci mai are sens?

După tot acest ritual de la revedere pentru lumea în care a petrecut 20 de ani de mix mexican de emoții și trăiri, o să se ridice și-o să se arunce în gol, iar pe Patrocle îl va trage de coadă după ea. Pentru că, după cum se așteaptă oricine, monstrul Patrocle era un câine de talie mică. 

Patrocle 3

Ca să-l umanizeze ea spunea că e la fel de deprimat ca ea. Și are aceiași ochi căprui, ca doi nasturi negri, de la paltonul bunicii. 


-Raluca, începe filmul!, strigă mama după ea.

-Și să vezi și când se termină, mamă, zise ea cu jumătate de gură.

-Mai are vreo oră, să știi!

-Mai are cam o zi!, zise mai mult pentru sine. 

Filmul indian le-a adormit pe amândouă și ca într-un tablou agăţat pe vreo casă, de la țară, au adormit îmbrățișate, cu o pătură în carouri, peste ele. Poate ultima oară când vor putea să doarmă așa. 

Raluca profită de somnul adânc al mamei. Ce o zi? Timpul e la prezent. Ce timp mai bun decât acum să scapi de tine și de un câine imaginar de 10 kile, care-și face culcușul pe umerii tăi și-n viața ta? Haideți, fraților, să mergem! Înspre moarte să ne-ntrecem! Ce poezie tâmpită i se vântura prin cap cu viteza luminii în timp ce încerca să tragă scaunul cât mai finuț, ca să nu o trezească pe Mamița. Nici nu-și putea imagina cam cum ar afecta-o. 

Cine s-ar mai uita la filme indiene cu ea? Cine i-ar mai ține mâna când ar plânge de dorul tatei? Și acum de ce căcat începuse să se gândească la moartea lui? 

De fapt, are totul o logică. Poate e bine ca Patrocle să-și ascută urechile și să retrăiască iar moartea tatălui Ralucăi. 

Stătea ca în orice altă dimineața și-și bea cafeaua, fuma pipa și citea ziarul. Era un bărbat impunător, cu părul atât de negru încât nu exista un alt negru care să se compare cu intensitatea lui. Purta o mustață pe care o dădea cu ceară, care-i dădea aspect de răufăcător din filmele cu super eroi.

Chiar dacă toată lumea se moderniza în jurul lui, el refuza să facă asta cu cel mai mare dispreț și cea mai puternică încăpățânare din câte se putea observa între avocații de teapa lui. Meseria lui îi dădea personalitate de profesor, care simțea nevoia să explice fiecare amănunt atunci când punea pe cineva să-l ajute cu ceva.

Mergea pe ideea că știe el mai bine, că el e inteligent, un geniu. Doar că și geniile mai au nevoie de ajutor, din când în când. Doar că și geniile mor câteodată. De cele mai multe ori. 

Geniile gândesc prea mult ca să li se permită mult timp pe planeta asta. Geniilor nu li se permite să dea mai departe ce știu celorlalți. Dacă geniile le-ar spune celorlalți secretele lor, atunci planeta nu ar mai funcționa așa cum o face. Ar exista sinucideri în masă.

Dar, din păcate, nimeni nu ascultă de ei. Ei sunt excentricii, neînțeleșii, deprimații, ăia care pleacă primii de la petrecere pentru că au ei filmele lor, anxietățile lor, atacurile lor energetice departe de lumea pe care o vedem și auzim cu toții. 

Tatăl Ralucăi era considerat de mulți cunoscuți un avocat excelent, dar un om dificil. Era pe treaba lui, cum auzeai pe la diverse colțuri de stradă. Era dus, cum mai adăugau și alții, din domeniile mai de jos și din cele mai suspuse.

Dar tot ce-și amintea Raluca despre tatăl ei este cum de când avea ea 7 ani o chema lângă el ca să facă amândoi rebusul din ziar. Își amintea cum mereu o certa să fie atentă, să se gândească mai bine, să ia în calcul datele problemei. 


-Trebuie să gândești ca inamicul, Ralucuțo, îi zicea adesea mustăciosul ei preferat.

-Cum adică, tati, răspundea o voce mică

-Noi avem un dar și anume darul de-a fi tari în minte și tari în gură. Asta înseamnă că vorbim răspicat când e nevoie și tăcem să-i observăm pe ceilalți când situația o cere. Cunoaște-ți publicul și adaptează-te! În cazul ăsta, nu gândi atât de mult rebusul, e unul de duzină! N-o să fie cuvinte grele, de care știm noi. Adaptează-te și-o să fii mereu bine, zicea mereu Tati al ei, în timp ce-și pufăia pipa în cealaltă direcție. 

Mereu a iubit-o, în felul lui excentric. Niciodată nu a certat-o decât atunci când spunea că se simte proastă și urâtă. Decât atunci când cel mai mare inamic al ei era ea.


-Ce faci, tati, atunci când tu ești cel mai mare inamic al tău? Cum îți calculezi mișcările ca să nu te dai de gol? Cum te adaptezi?

-Fata mea, asta e o întrebare la care trebuie să răspunzi singură!

Asta a fost ultima discuție pe care au avut-o cu o zi înainte ca tatăl ei să moară. 

Patrocle 5

De ce-a murit? Ultimul fum de pipă i-a venit de hac, poate. Sau greutatea propriului lui Patrocle i-a strivit inima. Poate momentele lui de tăcere s-au adunat în piept și nu a mai putut să respire. Sau poate a fost pur și simplu natural. Avea 50 de ani în ziua în care s-a dus.

Era îmbrăcat ca un soldat și un soldat a fost mereu. Nu avea sentimente care să-i încurce mustața decât atunci când își ținea fata în brațe. Raluca i-a refuzat rebusul în ziua aia, pleca la facultate și nu avea timp. Ba chiar nu-și găsea moțul preferat, iar zulufii ei blonzi îi luau ochii lui Patrocle.

——————————————————————————————————————–

Dacă îți place cum scriu, vezi cursurile mele aici. Te pot ajuta să îți dezvolți propriul stil de scris, dar să și creezi o meserie serioasă din asta.