Literatură

O femeie ca ea trece peste orice

Seria din categoria asta sunt povești scurte scrise de mine de-a lungul timpului. Asta e scrisă anul trecut și am o afinitate pentru ea. De data asta, am creat o femeie inspirată din toate pe care le-am cunoscut. Puțin.


O femeie ca ea trece peste orice. Își dă cu un ruj mat, își face unghiile negre, își prinde părul altfel și odată cu dresul tras pe sub fusta scurtă trece peste cele mai dureroase momente din viața ei.

Exteriorul începe să arate din ce în ce mai lucios, ca să atragă atenția cât mai mult. Să vadă toată lumea cât de bine arată și cât de bine se simte, în timp ce interiorul se dezintegrează ca o clădire veche, abandonată și violată de negura timpului. Părul blonduț, cu reflexii în ultimele trei culori în care a încercat să se vopsească, a prins câteva raze de soare și le aruncă în oamenii din jur. Zâmbetul ei într-o parte ascunde o tristețe aparte.

Cu cât e fusta mai scurtă cu atât inima suferă mai tare.

Dar nimeni nu-i știe secretul, toată lumea îi vede aspectul. Mama ei a învățat-o că femeile frumoase nu-și poartă durerea ca pe o broșă, în văzul tuturor. Tristețea se ia, se transformă într-un pixel și se așază în ochi. Ați observat cum femeile frumoase au cei mai triști ochi? Uitați-vă mai atent data viitoare!

A ieșit în oraș cu prietenii și a dat peste cap câteva shoturi. A dansat cu necunoscuți și ei au dansat cu ea, dar nu i-au văzut broșa. O ascundea prea bine, pe interiorul paltonului pielii ei. A prins-o bine acolo, deși în ultima vreme începuse să tot sângereze.

Are mare noroc că trăiește într-o lume superficială care nu vede decât o fată frumoasă și zâmbăreață. Nu e timp în secolul nostru să vezi dincolo de asta!

Își face două-trei poze cu filtre diferite, în lumini diferite, în baia din clubul unde se simțea diferită. A ieșit de acolo și oamenii din jur aveau scrise cu neon pe ei problemele lor infime. Cel mai penibil i se părea că toți sufereau din dragoste și ca să treacă peste au venit în club cu inima la vedere. Ea putea să-și dea seama cum arată un om rănit în dragoste: are un gram de disperare în ochi, pe buze, în mirosul transpirației.

Rujul roșu nu o putea salva de ea. După câteva shoturi îi fugise de pe față. A mers iar în baie, ca să-și refacă machiajul în lumina chioară. Se uita la ea în oglindă și nu vedea o fată frumoasă și încrezătoare. Vedea un schelet care se hrănește cu atenția celor din jur ca să-și reconstruiască vechiul trup. Fiecare laudă, fiecare privire, fiecare atingere mai punea o fibră, un tendon, un strat de om pe ea. Nimeni nu vedea că pe interior a putrezit de tot. Nimeni nu vedea că e o bombă cu ceas.

O femeie care stă să explodeze.

Mai exact 6 luni. 6 luni. Atât i-a dat doctorul până expiră. Se simțea ca o caserolă cu piept de pui. Bună până la 13 decembrie!Cum ar fi fost Crăciunul ăla pentru părinții și prietenii ei? Cum ar fi arătat sicriul în care ar fi pus-o? Câți oameni or să plângă după ea, după sufletul ei și câți or să zică doar clasica propoziția ‘’Păcat! Era atât de tânără!’’ sau ‘’Păcat! Era atât de frumoasă!’’?

Nu spusese nimănui. Numai rujul de pe buzele ei știa. Numai fusta scurtă vorbea. Doar dresul se rupea. Numai părul strălucea. Prin toți porii cerea ajutor, dar nimeni nu o știa într-atât de bine încât să vadă semnele.

Vibrația telefonului din geantă i-a întrerupt gândurile. Cine putea să fie? Fix acum?

– Cât mai stai în baie? Ești bine?

-De unde știi unde sunt?, zise ea speriată

-Dar te-am văzut de când ai intrat.

-Ce cauți aici?

-Mi-e dor de tine, femeie!, continuă vocea masculină și apăsă pe clanța de la baie.

Pe ușă intră ultima ei iubire la care a renunțat din motive evidente. A renunțat pentru că nu voia ca el să și-o amintească bolnavă, uscată și nu voia ca el să vadă scheletul. Voia să o țină minte ca femeia cu ruj roșu, fustă scurtă și ochi sticloși. S-a despărțit de el pentru că în 6 luni el ar fi suferit cu un buchet de bujori în mână și-ar fi plâns ca un copil. S-a despărțit de el înainte ca viața să se despartă de ea.

Părul lui blond strălucea în becul spart din baie. Și-a băgat mâna prin păr și și-a mușcat buzele roz ca bujorii și umede parcă de rouă. Paltonul kaki pe care-l avea ajunsese pe jos, împreună cu cravata lui neagră. Cămașa neagră parcă se descheiase singură. Ușa de la baie se încuiase la fel. Lumina pâlpâia în ritm de rave.

-Arăți nemaipomenit, Catrina!

-Pentru încă 6 luni.

-6 luni?

L-a luat de mână, l-a tras spre ea și l-a sărutat pe gât. Gâtul a răspuns excitat și urma de ruj i-a zâmbit înapoi. L-a apucat strâns de gât și i-a șoptit la ureche: ‘’Fă sex cu mine ca și cum ar fi ultima oară!’’. Și a fost. A doua zi toate știrile și tabloidele urlau: ‘’Femeie suspectă de cancer s-a strangulat cu dresul!’’, ‘’Moarte imprevizibilă! S-a strangulat cu dresul!’’.


Ajunsă acasă după o seară agitată, Catrina voia să scrie finalul perfect. Finalul așa cum voia ea. După o oră de sex în baie cu ultima ei iubire, cu rujul șters, rimelul scurt și dresul rupt, în lumina galbenă din baia ei ar fi luat același dres, martor la cel mai bun sex din viața ei, l-ar fi înfășurat în jurul gâtului și ar fi strâns până i-ar fi dispărut sticlirea din ochi.

Finalul așa cum îl vrea ea. După ultima țigară. Ultimele atingere și ultimul set de gânduri negative. Ultimul ruj roșu și ultimul dres.

Nu aș mai fi suportat așteptarea. Niciodată nu am avut răbdare să aștept ceva mai bun. Alte fete au sperat mereu la povești cu Făt-Frumos. Nu am fost genul care să aibă mulți prieteni. Am fost un lup singuratic, cu o singură dorință: să fiu iubită. Și am fost, dar nu mai sunt.

Și sper că idioții ăștia să știe că vreau un sicriu roz! Să știe idioții ăștia că am fost mai mult decât o fată frumoasă! Sper să-și dea seama că moartea mea e o ușurare! 6 luni să aibă grijă de un schelet…Acum sunt grija altcuiva. Pâmăntul o să aibă grijă de mine pentru totdeauna!

O femeie. Un ruj roșu. O fustă scurtă. Ochi sticloși. Nimeni nu ne salvează. Nici măcar zâmbetul. Broșa. Dragostea. Nimeni nu scapă.