Gașca de Reach

Scaunul preferat al tatălui, unealta perfectă a lui Patrocle, pt. I

Uneori o să fiu fată de treabă și o să vă las aici niște pasaje din următoarea carte. Capitolul ăsta este unul dintre preferatele mele. Pentru cei ajunși mai târziu la petrecere, lucrez la o carte despre influenceri, care se numește ”Gașca de Reach” în care personajul principal este Raluca, o fată care și-a denumit vocea din cap simplu: ”Patrocle”.

Prima mea carte se numește ”Trage-mă-n proză” și o găsiți aici.


Își luase scaunul din sufragerie, preferatul tatălui ei, și-l trăsese până la marginea balconului. Era mică de înălțime, iar balconul a fost dintotdeauna, din câte își amintea ea, mult prea înalt ca să se urce pe el. Ca să se cațere și să se așeze cu fundul pe margine, ca să privească abisul. Simțea cum Patrocle începe să o tot gâdile.

De data asta voia să o facă pe bune, fără lașitate și fără să scrâșnească din dinți. Visase nopți de-a rândul la diferite modalități de-a scăpa de povara care o apăsa pe umeri. În unele zile mai mult, în altele mai puțin, dar niciodată deloc. 

Era greu de explicat altcuiva felul în care simțea și nu simțea nimic. Uneori dacă te uitai atent în ochii ei verzi-căprui puteai să vezi hăul din interior. Uneori, câțiva proști mai și picau înăuntru.

Nu i-a învățat nimeni că nu e frumos să te holbezi?

Căra după ea un monstru de 10 kilograme, care o apăsa pe zâmbet, pe suflet și pe spate. Zilele erau la fel de lungi precum durerile de cap și de spate la care era supusă. Ai spune că s-a născut nepăsătoare, dar în zilele cu soare puteai să simți căldura pe care o emană, chiar și dincolo de zâmbetul în colțuri, care pare șiret. 

Într-o zi greutatea începuse să se resimtă. Câțiva ani a purtat-o agale prin aventuri, prin relații și prin proiecte profesionale terminate cu bine sau cu rău. Într-un final, monstru a început să-i șoptească diverse poezii, citate și păreri ale lui. I le șoptea cu atâta poftă încât credea că sunt ale ei. 

‘’Tu nu simți ca ceilalți oameni. Tu simți prea mult‘’, îi zicea în serile care-o prindeau cu lacrimi în ochi și șireturile desfăcute. 

‘’Iar nu e nimeni pe planetă care să înțeleagă că ai o paletă de nevoi diferită față de ceilalți. E greu să te înhați în cercuri, constați că toți sunt empați, testați, dotați diferit de tine, tu vorbești în rime, în tine, în mine, în cuvinte care vor dinadins să te deprime, în sine, în fine, devine cam redundant, stresant să constat că tu constant te contrazici cu mine. E bine?’’, mai spunea monstrul în momentele în care chiar trebuia să fie atentă, în momentele în care chiar se pierdea în alte lumi, lumi paralele cu cea în care trăim noi, ceilalți. 

Astăzi monstrul nu-i mai spunea poezii, nu-i mai zicea ce să simtă, ci de astăzi avea să-i închidă gura pentru totdeauna. Și-a aranjat rochița roșie, a verificat dacă codița de cal era perfect așezată și a făcut primul pas. Apoi l-a făcut și pe al doilea. Acum vedea lumea altfel. Totul e altfel când chiar iei decizia să te arunci într-un hău diferit de ăla din tine. Totul e distractiv până când scaunul pe care stătea taică-tu devine unealta perfectă ca să-ți pui capăt zilelelor. 

Și cine a mai inventat și expresia asta? Nopțile cui rămân? Unde-s nopțile în care ai insomnii și plângi, în timp ce asculți piese și mai triste doar ca să te întristezi încontinuu ca un masochist? Nopțile pe care le pierzi cu o persoană pe care crezi c-o vei iubi pentru totdeauna? Nopțile alea de vară în care urli ca un descreierat, alergând pe plajă, dezinteresat de trecut, viitor sau prezent? Nopților ăstora nu vrem să le punem capăt. Vrem să scăpăm de zilele în care nu făceam, nu simțeam, nu trăiam nimic. Nu-s demne de pus pe hârtie. Ne e rușine să le așternem undeva fiindcă nu au sens.

Rochia flutura în vânt, iar cireșii înfloriseră recent. Ce tablou macabru! Primăvara era în floare, rochia zbura în vânt și ea aștepta momentul oportun ca să se omoare. Își făcuse planul, chiar în timp ce stătea pe scaunul – unealta perfectă. Se balansa atunci pe el, în față și în spate, în timp ce se juca cu foarfeca, foarte atentă să nu-ți înțepe buzele. 


-Care-i sensul meu, mamă?, o întrebă pe mama ei, care stătea și răsfoia o revistă de modă. 

-Ce vrei să spui, suflețelul mamii?, zise mama pe un ton mieros și dădu să-și umezească degetul ca să dea paginile mai bine.

-Adică eu ce ar trebui să fac aici ca să-mi fie bine?, întrebă Raluca, de data asta pe-un ton sobru.

-Hai, mă, fată! Iar te apucă creierul? 

-Mamă, chiar nu îmi găsesc locul! Chiar vreau să simt mai mult, să fac mai mult! Chiar nu-i nimic dincolo de ce vedem pe planeta asta? Chiar așa trebuie să fie totul? Să avem relații, să facem copii, să cumpărăm încontinuu bunuri de care nu avem nevoie? Să îngropăm apropiații și mai apoi să murim toți?

-Raluca, la ce seriale te tot uiți de te gândești așa întunecat?

-Nu știu, mamă. Poate nu am nevoie de inspirație. Poate așa am fost dintotdeauna, dar acum am vârsta potrivită să am tupeu s-o zic și cu voce tare.

-Iubita, cred că iar trebuie să ne programăm la domnul Ipătescu!, zise mama Ralucăi și puse revista pe masa de sticlă, din sufragerie.

-Orice, dar chiar nu vreau să mă analizeze un necunoscut! Ce fel de meserie mai e și asta? Să mă duc să vorbesc cu un căcat de psiholog despre ce simt eu? Cu ce mă ajută în afară de nervi și bani pierduți aiurea?, zise Raluca și trânti foarfeca pe revistă.

-Mă îngrijorezi! 

-Sunt bine, mamă. Cam cât de bine pot eu să fiu, cel puțin. Binele meu nu a semănat niciodată cu al altora. Pentru alții binele se măsoară în îndrăgosteală, ieșit în oraș, plecat în țări străine și săruturi pe sub poduri jegoase, care miros a urină. 

-Și binele tău care a fost? Ți-ai băgat nasul în toate cărțile pe care le-ai prins. Ai băut prea mult rom pentru binele tău. Ți-ai tras-o fără sentimente și chiar și când ai avut sentimente a fost prea mult pentru tine. Sufletule, când o să-ți bagi mințile în cap?

-Poate niciodată. Poate le am prea adânci băgate, poate îmi ating craniul prea tare și-mi inhibă anumite zone. De asta nu sunt ca ceilalți.

-Fata mamii, toți suntem o apă și-un pământ. Nu ești vreo specială, doar gândești prea mult. Relaxează-te și ia-le pe rând!

-Știi ce mi-ar plăcea cel mai mult, mamă dragă?, zise Raluca în timp ce-o lacrimă i se prelingea pe obrazul stâng.

-Ce, scumpa mea?

-Mi-ar plăcea să am mai multă putere. Să fiu mai puternică în umeri, în suflet și-n genunchi.

-De ce, fata mea?

-E greu să cari un monstru de 10 kilograme pe umeri, mamă!

-Iar s-a întors Patrocle? 

-Da. Iar s-a întors Patrocle. 

Pentru că Patrocle îl denumiseră femeile pe monstrul de pe umerii ei. Psihologii îi spun simplu: ‘’Depresie’’. Dar cuvântul ăsta era înspăimântător, era greu de pronunțat și greu de cărat. Așa că i-au spus Patrocle, ca să-i mai ia din puterea pe care o avea asupra ei. 

Raluca avea 20 de ani și încă stătea cu mama ei, văduvă recent. În seara aia totul prindea contur. Patrocle pusese stăpânire pe ea și nici măcar o îmbrățișare lungă de la Mamița – fiindcă așa o alinta pe mama ei încă de când învățase să vorbească și Patrocle nu apăruse încă în peisaj- nu o va pune pe picioare.

Dar Mamița mereu avea o soluție pentru orice, un truc ieftin și superficial ca să-ți ia mintea din locurile unde mai scapă când iese din țarcul realității. De data asta a obligat-o să se uite la un film indian, siropos, care, aparent, era distragerea perfectă de la monstrul Patrocle.