Aud întrebarea asta cel mai des la cursul ‘’Copywriter la Început de Drum’’. De asta am decis să scriu articolul ăsta. Scopul lui nu este să vă convingă să alegeți o cale sau alta, ci să vă expună povestea mea. Evident, că are și o morală. Posibil să fiu mult prea sinceră cu acest articol, în legătură cu greșelile mele profesionale din trecut. Dar după cum spuneam de la începuturi, transparența și vulnerabilitatea sunt două trăsături pe care merge brandul blogului. So, here goes nothing.
Acum câțiva ani, am scris un articol de hate pe fostul blog în care spuneam că oamenii care lucrează în agenții sunt niște terminați și de ce nu se fac Freelanceri ca mine și ce bine îmi merge. Evident, a existat un backlash. Cam ca de fiecare dată când te iei de oameni, o să se ia și ei de tine. Am primit o grămadă de comentarii de la oameni care lucrau la agenții mari și-mi spuneau că sunt neexperimentată, că sunt junior, că uite cine s-a găsit să își dea cu părerea.
Sincer, pe bună dreptate. Poate că nu eram chiar junior în momentul în care scrisesem articolul, dar eram puțin vai de capul meu.
Unul dintre comentarii mi-a frânt puțin inima: ia uite, bă, tu nici nu ai rezistat mai mult de un an, un an și ceva într-o agenție și te dai specialistă? Penibil! Mamă, ce m-a rănit comentariul ăla. Am plâns, m-am crizat în casă. De ce? Știam că are dreptate. Știam că nu sunt vreo specialistă. Și ca orice om care creează orice, sufeream de sindromul impostorului. Cineva tocmai îmi dăduse apă la moară. Așa era. Ce proastă sunt! Nu sunt bună de nimic. Copywriter, auzi? I-am dat block tipei. Și am trecut mai departe. Nu am învățat nimic. Atunci, cel puțin.
Click dreapta, block, du-te pa!
Anul ăsta am analizat mult perioada mea în agenții. Zic agenții fiindcă în 10 ani (+-) au fost multe. Doar ca să enumăr câteva: eventures, Conversion Marketing, Wave Division, PGM, Cromatic Studios, GAV, Marks, Bright Agency, am fost și direct la client: Hahaha Production, Roton, Greenfield. Am fost și de toate într-unul pentru proiectul I wonder. Am strâns și niște experiență în Jurnalism: la Premium News, un proiect Adevărul, Hotnews, niște reviste etc.
Toate locurile astea de muncă au avut în comun fix ce a spus gagica de atunci: nu am rezistat mai mult de un an, un an și ceva. În câteva am stat și 3 luni, 2 luni, 6 luni.
Sunt mândră de asta? Nu. De câteva ori am lăsat orgoliul să intervină. M-am crezut mai bună decât eram. Am susținut că-s artistă, că ce-s conturile alea boring? Unde e creativitatea?
În alte dăți, au fost probleme logistice. S-a dizolvat departamentul. A dat faliment agenția.
Dar în cele mai multe dintre ele am plecat eu. Da, exact. Am plecat. Pentru că nu mă potriveam deloc cu filmul de acolo, cu oamenii, cu ce se întâmpla în birou. Eram un outsider. Un robot.
Oamenii din agenție, săracii, nu aveau nicio vină cu fițele mele. N-aveau ifosele mele-n cur. Făceau parte din echipă cu succes. Reușiseră să se integreze. Eu? Pe dinafară. Complet. Inadaptată social. Nu puteam să înțeleg de ce nu mă pot integra. Nici nu am depus mari eforturi.
V-am spus, ego mare, om mic. Asta am fost și nu mi-e rușine să recunosc.
Uitându-mă înapoi, aș fi putut să îmi controlez mai bine emoțiile în situații tensionante, aș fi putut să rămân mai mult, să fac compromisuri, să fiu mai team player, dar haideți să recunoaștem: nu am vrut. Nu că nu am putut. NU AM VRUT!
Frustrarea mea cea mai mare era partea creativă. Mereu am făcut freelance on the side. Să faci un proiect de freelance cu un client pe care ți-l alegi tu și să nu îți fie dat de la ei, ca ca mai apoi să te întorci în agenție și să muncești pe enșpe care îmi omorau chefui mă făcea să îmi pierd mințile.
Nu a fost mereu așa. Am stat în agenții unde, spre rușinea mea și pentru nivelul meu de competență de atunci, chiar era fun. Chiar erau clienți mișto. Dar nu prea îmi plăceau mie livrabilele. Super, Ano! Da’ nimic nu-ți convine! Crezi tu că la 20+ ani ești vreo zeiță? Nu ești. Nimeni nu e mai presus decât nimeni. E vorba de alegere. Compromis. E vorba de maturitate. Dar eu nu am avut-o. Și îmi era frică să recunosc evidentul: nu mă puteam integra în medii profesionale.
Vorbim imediat și despre asta. Dar haideți să vorbim despre orgoliu.
Despre orgoliu și alți demoni
Ce am învățat în toți acești ani? După cum spun și la cursurile de Copywriting pe care le țin acum: nu te duci într-o agenție de Publicitate cu mentalitate de artist. E clar că nu spun faptul că oamenii care lucrează în domeniu nu sunt artiști. Nu vă luați trigger. Stați așa! Să explicăm puțin treaba asta.
Mentalitatea de artist înseamnă, pentru mine, momentul ăla în care tu nu mai scrii pentru client, ci scrii pentru tine. Ca să îți arăți tu condeiul. Just to prove a point. Ca să îți hrănești ego-ul. Bun, cu asta în minte, am susținut în sus și în jos de câteva ori că munca pe care o făceam în agenție îmi omora artistul din mine. Doamne, îmi pare rău, oameni cu care am colaborat, că a trebuit să auziți balivernele vomitate de ego-ul meu!
Îmi amintesc mai exact un moment în care scriam articole tehnice, trebuia să bag niște cod în WordPress, aveam instrucțiuni clare și nu era chiar activitatea mea preferată de făcut. Așa că de fiecare dată când îmi zicea CD-ul de vreo greșeală, sau de o modificare în text începeam să turui ca un papagal același speech obosit: Da, normal. Eu d-asta exist aici. Să scriu texte despre cabluri, fire, aparate, sisteme de funcționare, mecanisme. Că de aia există Copywriter! Să execute. Când o să avem și noi conturi mai creative? Simt că mă usuc. Că mor! O să mor dacă mai există o modificare la textele astea. Mă arunc de la etaj dacă mai scriu un singur text plictisitor. Ce mizerie e asta? Eu sunt artist.
Îmi vine să-mi fut un capac numai citind inepția asta de mai sus. 2 ani mai târziu, sau 3, uitați-mă aici, scriu texte pentru botez, sisteme de supraveghere video și scaune de masaj fără să clipesc. Fără să comentez. Fără să am acest speech dramatic despre hurr duuurr sunt artist.
Doamne, îmi vine să mă duc la Ana din trecut și să-i dau una peste ochi în fiecare zi. Dar omu’ cât trăiește, învață! Ca să citez din răposatul meu bunic, pe care trebuia să îl ascult mai des.
Încă ceva, am descoperit că e o artă să scrii texte despre cabluri și să fie creative. Așadar, până la urmă aveam doar ego umflat. Priviledged little girl.
Altă criză pe care am avut-o la diverse agenții de Publicitate a fost treaba cu task managerul. Ironic, acum folosesc vreo 3, cu 3 echipe diferite de oameni. Na, Ano din trecut! Bite on this.
La fiecare birou, refuzam cu vehemența unui copil care nu vrea să mănânce tot din farfurie, să îmi trec în task manager tot ce fac. Ori o făceam superficial, ori deloc, ori aveam alte speech-uri despre cum nu e time efficient să trec totul acolo. Că eu nu am timp de așa ceva. Cu enșpe mii de mailuri, de modificări și de telefoane. Nu e timp și de asta. Plus, cum mă ajută exact? Nu mai bine comunicăm prin viu grai și pe mail?
Offfff, făi! Dacă ai ști cât ai să-ți înghiți cuvintele când lucrezi în viitor, cu echipe de oameni, care gândesc exact cum o făceai tu înainte. Și trebuie să îi organizezi, sau să îi suni, sau să verifici mailul la secundă, să dai infinite scrolluri și să pierzi și mai mult timp, efectiv.
Ce am învățat din acest ego umflat: Nici când ești în agenție, dar nici când faci Freelance, nu e nevoie de aceste speech-uri. La orice job, toată lumea are problemele și nemulțumirile lui. Nu poate să existe doar distracție, creativitate și fițe de artist. Trebuie să mai facem și taskuri de mentenanță.
Task managerul ne organizează.
Trebuia să îmi rezolv de atunci problemele în terapie, nu la birou. Ceea ce am făcut deja. Dar asta știți.
Despre cum nu m-am putut integra în niciun birou
După ce am avut aceste crize tâmpite, zic crize, dar nu țipam niciodată. Înțelegeți voi. Așa, deci după ce am avut aceste momente dramatice, am trecut la următorul nivel. O să merg la birou, o să tac, o să-mi fac treaba fără să comentez, performez și merg acasă. Nu voiam să mă împrietenesc cu nimeni. Evident, de frică să nu ma atașez ca mai apoi să simt că nu am ce căuta acolo și să plec.
Orientată pe muncă, doar
Nu e ca și cum eram eu cea mai prietenoasă înainte, dar începusem să cred că nu problema cu ego-ul era motivul pentru care nu îmi plăcea în agenție, ci că ceilalți oameni mă distrăgeau.
Încă de la început, la interviuri, le spuneam oamenilor că nu prea sunt genul prietenos, că îmi place să îmi pun căștile și să muncesc, iar la finalul zilei să plec acasă. Mulți au zis că e ok, să fiu cum vreau eu să fiu, alții au zis pas. Nu-i blamez pe ultimii. Tu ce-ai zice dacă ar veni o gagică la tine în firmă și-ar zice: HEI, ȘTII CE MĂ PIȘ PE CULTURA TA ORGANIZAȚIONALĂ, EU AM VENIT SĂ MUNCESC, NU VREAU SĂ VORBESC CU NIMENI PA?
Agitație multă, fitil scurt
Într-un birou există multă viață. Sunt dreq cel puțin între 10 și 100 de personalități care încearcă să se manifeste fiecare cum poate în timp ce muncesc, în timp ce își iau doza de comunicare, în timp ce sunt stresați și de altele, în timp ce suntem cu toții presați de proiecte, deadline-uri și datorii. Wow, Ana! Aici ți-ai găsit tu să dai cu ego-ul de pământ. Bun. Această viață înseamnă că în jurul tău va exista agitație. Oamenii vor veni să vorbească cu tine. Te vor opri din treabă, din idei, din scris. Vei avea uneori o zi plină cu ședințe de brainstorming sau de mentenanță unde te vei simți ca la cursurile din facultate la care mereu adormeai și vei fi agitată că nu ești suficient de productivă. Din nou, problema ta, nu a agenției și a colegilor.
Asta te va frustra. Vei solicita câteva zile în care lucrezi remote. Ce observi? Când ești acasă, lucrezi de 10 ori mai repede. În unele zile nici până la baie nu te-ai dus până în mijlocul zilei. Te-am IMERSAT (neologism tras de păr) în muncă. Ai devenit robot. Nu te-a deranjat nimeni.
Știu că sună ca și cum sunt vreo sociopată, poate sunt. Nu știu încă. Nu mi-a spus terapeuta decât că am tulburare severă de anxietate. Poate are legătură cu asta, dar nu îmi place să dau niciodată vina pe diagnostic. Oamenii mulți, puși la un loc mă agită și mai tare, da. Dar nu e vina lor.
Cultură organizațională vs. om solitar
Ca orice organism care funcționează sub umbrela legală a unei firme există cultură organizațională. Știm asta. Atunci când se creează un brand avem viziune, misiune și valori. Fiecare agenție are valorile ei.
Ei bine, nu am întâlnit vreo agenție de Publicitate până acum care să fie ideală pentru un workaholic care e grumpy până în ora 12 și nu vrea să vorbească cu nimeni până atunci, care nu tolerează agitație și să fie întrerupt din treabă, care nu vrea niciun fel de ședință și care vrea să își aleagă clienții. Ah, și ca să fiu și mai antisocială, nici nu vrea să discute cu nimeni despre nimic în afară de muncă. Ah, și să vorbească selectiv cu oamenii, după mood. Să stea într-un colț departe de restul colegilor până termină treaba.
Și lista poate să continue. Știu, sună ca și cum sunt un om oribil. Asta e, recunosc. Am un fitil destul de scurt și am nevoie de concentrare maximă ca să-mi potolesc toate gândurile din cap pentru a munci. Nu e o scuză, e o realitate.
Ce am învățat de aici: Nu trebuie să se muleze agenția de Publicitate după voi, ci invers. Eu, pur și simplu, nu am putut. Știu, poate sunt radicală, dificilă, poate-mi dau cu firma în cap scriind textul ăsta, dar cruntul adevăr este că nu am răbdare să fac parte dintr-un colectiv profesional mare. Am impresia că suntem niște copii, obligați de părinții lor, care sunt prieteni între ei, să devină prieteni și să formeze o echipă.
Ideal pentru mine este să îmi aleg și prietenii, și echipa. De asta, acum lucrez chiar cu ei. În câteva echipe senzaționale, mici și mari, pe care le ador. Fiecare dintre ei are toane asemănătoare și mă înțeleg. La fel și eu pe ei. Sună ideal. Dar evident că ne mai certăm sau înțepăm.
Ce am făcut de atunci până acum: Am renunțat la 2 lucruri pe care le făceam înainte: orgoliul de artist neînțeles, rantul despre task manager (am ajuns să organizez eu alți oameni acum, e grav) și nu mă mai cred mai bună decât ceilalți. Mă cred suficient de bună pentru cât de mult am învățat astăzi. Mâine? Poate n-o să fie așa.
Fun fact:
Chiar uneia dintre prietenele mele cele mai bune de acum, pe care am întâlnit-o într-una dintre agențiile de Publicitate, i-am întors-o pe atunci de atât de multe ori că nu vreau să îmi fac prieteni, încât nici nu știu cum mai suntem prietene. Eu nu aș fi rămas prietenă cu mine dacă eram ea.
Soluția pentru mine?
Din păcate, PR și Client Service nu aș putea să fiu niciodată. Nu îmi place să iau oamenii cu frumosul, nu îmi place să comunic constant, am toane și nu pot neam să mă împrietenesc ușor.
Deși, nici Copywriter în agenție nu reușisem să fiu. Dar cum lucram pe Freelance așa de bine dacă nu eram Copywriter? Ce-o să fiu? Ce-o să mă fac? Mă angajez iar în agenție și stau puțin și plec. Iar îmi aduceam aminte ce-mi spunea gagica aia. Arată oribil pe CV.
M-am mai lovit la o agenție de o propoziție asemănătoare. Suna așa: Tu vrei salariu de Senior, dar nu ai stat mai mult de un an jumate nicăieri. Îmi pare rău, dar atât putem să îți oferim.
În cazul ăsta, care e soluție pentru o morocănoasă antisocială? Să mor săracă? Sau să nu avansez profesional niciodată? Să mă plâng pe Internet de cât de căcat e industria?
Nu. Eu eram de căcat. V-am spus, am rezolvat câteva treburi, dar pe unele nu am putut neam.
Am decis să rămân full-time Freelancer. Nu e ca și cum e a fucking walk in the park nici asta. Am conturi care nu îmi plac. Nu-s creativă 90% din timp cum aș vrea eu să fiu. Nu sunt artistă. În trecut, am manifestat puțin ego și în Freelance, dar de când am devenit full-time sunt dedicată trup și suflet fiecărui client cu care am lucrat. Asta înseamnă că din ianuarie 2020 sunt altfel de Copywriter. Am atitudine de Senior, dar sunt humble ca și cum învăț în fiecare zi ceva nou.
Recunosc când am greșit. Nu mă mai bat în piept că-s cea mai bună. Învăț din greșelile din trecut. Îmi organizez mai bine timpul. Am luat proiecte pe care le-am iubit și îmi iubesc viața de acum, mă simt mult mai liberă. Mai eu. Trebuia să iau decizia asta de mai de mult, dar nu am avut tupeu.
Sunt un om complet de când sunt Freelancer. Nu mă stresează ceea ce fac atât de tare precum o făcea munca în agenție. Deși tot eu mă stresam singură cel mai mult și acolo. Acasă am zile și zile. Uneori super productivă, alteori nu am energie. Și asta e în regulă. Tot reușesc să livrez la timp în cam 80% din cazuri. Dar dacă nu reușesc, anunț.
Tot în ianuarie am decis că îmi iau diploma formator și lansez un curs de Copywriting ca să îi învăț pe ceilalți să nu repete greșelile mele. Ca să fie o bază pentru toți oamenii care aterizează în agenție și nu înțeleg ce ar trebui să facă acolo. Ca să ajut. Imediat după asta, am decis să închiriez un loc și să muncesc cu prietenii mei, care și ei tot în acest domeniu activează. A funcționat de minune, până a lovit pandemia. Da’ asta e altă poveste, pentru alt articol.
Plănuiesc să o duc la nivelul următor și să creez my own thing. Dar o să mai aștept puțin. Am nevoie de mai mult timp ca să cresc emoțional și profesional. Mai vedem.
Ce aș vrea să transmit mai departe cu acest articol?
Nu că trebuie să fim cu toții freelanceri, nu că agențiile de Publicitate sunt oribile, nu că eu sunt un om sinistru, ci că trebuie să decidem cu toții ce e mai bine pentru noi în funcție de personalitățile și nevoile noastre. Trebuie să avem răbdare. Și să nu fim răsfățați. Munca în agenție poate să fie și grea, dar și frumoasă. Doar că nu a fost pentru mine. Poate e pentru tine, dar asta rămâne decizia ta.
În toate agențiile am cunoscut cel puțin 2-3 oameni de calitate cu care am rămas oarecum conectată. Iar pentru asta nu regret nimic.
Nu voi influența în niciun fel, nu vă voi spune să vă faceți Freelanceri sau să mergeți în agenție, ci să analizați la rece ce e mai bine pentru voi în orice moment al vieții voastre.
E un domeniu greu, dar ne și învață foarte multe lucruri despre noi.
