Confesiuni

Povești din depresie: ”Caut fericire cu forța, dar primesc tot întuneric”

În seria asta de articole, am decis să bag poveștile voastre, din perioade mai puțin roz, în care depresia și-a pus amprenta arzătoare asupra vieții voastre. Încă puteți să trimiteți povești pe anapebune@gmail.com

Scopul acestor texte este să raise awareness în legătură cu mental illness, în special în România, unde nu prea știu oamenii ce înseamnă să trăiești cu depresia în casă.


Bună, Ana! Îmi e rușine că îți scriu, dar am văzut anunțul tău și m-am așezat la calculator în secunda doi. Am zis că e cazul să afle și alți oameni cum e să trăiești așa. Cereai povești legate de depresie. Nu știu ce să spun despre depresie, nu îmi place să pun etichete. Nu am fost la terapie decât o singură dată și apoi am renunțat. Am discutat fugitiv cu oameni despre treaba asta, dar nu îmi face prea mare plăcere. Sincer, de multe ori înrăutățesc situația. 

Bun. Haide să încerc să te transpun în câteva dintre crizele pe care le am.. Sau mai bine, îți povestesc doar una. În fine. 

Am citit foarte multe despre felul în care ar trebui să se manifeste depresia, dar nu m-am regăsit foarte mult. Am mers la o singură ședință de terapie și mi-a spus direct că e posibil să am depresie cronică. 

Mama avea și mereu se refugia în băutură și țigări. Se închidea în cameră cu zilele și nu ne hrănea, pe mine și pe soră-mea. Și îi băteam la ușă să o hrănim noi, dar nu voia să iasă. Ne spunea pe un ton pițigăiat că nu îi este foame. Că ne duce tati la școală. 

Depresia mi-a răpit copilăria și acum îmi afectează maturitatea. 

Nici nu știu cum să îți povestesc pentru că în momentul ăsta abia a trecut una dintre crizele pe care le am de obicei, dar o să îți spun fix cum i-am spus terapeutei la singura mea ședință.

Înainte să încep, aș vrea să spun un lucru: nu aș vrea sfaturi de la cititorii tăi cum că ar trebui să merg la psihiatru, sau că ar trebui să încep cu terapie și apoi cu psihiatru, să iau pastile etc. Mama mea lua pastile și cu tot cu ele s-a sinucis. E o poveste mai grea pentru mine. Terapie plănuiesc să fac, dar e foarte mult de lucru cu mine. Extrem de mult de lucru! Și lucrez și singură, cam în toate felurile.

Depresia mi-a răpit copilăria și acum îmi afectează maturitatea. 

Citesc mult, meditez, fac sport, elimin toate mâncărurile nesănătoase, îmi controlez crizele. Dar uneori simt că mă copleșesc și nu știu ce să fac. 

Motivul pentru care îți scriu este simplu: vreau ca oamenii care se simt la fel să nu se simtă singuri. Pentru că eu m-am simțit foarte singură. Pentru că prietenii nu vor să audă despre problemele tale, mai ales când ai ce am eu. Încep să fugă de tine toți. Iubiții spun că ești toxică. Pierzi joburi pe bandă rulantă. Pierzi bani. Oportunități. Așa a fost pentru mine. 

Povestea mea e una cu happy end. Pentru că am învățat, fără terapie, dar cu mult timp petrecut în introspecție, citind, meditând, mâncând corect și făcând sport să mă controlez și să nu mai fiu toxică pentru mine și pentru cei din jur. Plănuiesc să merg la terapie, dar vreau să îmi strâng bani mai întâi ca să știu sigur că pot să merg regulat. 

Acum că am eliminat toate motivele de hate, toate sfaturile nesolicitate și am explicat oamenilor că acum totul e roz, cu luminițe, unicorni și pisicuțe, să vorbim și despre întuneric. 

Okay, încep.

Am o zi obișnuită, sau așa cred eu că o să fie. Mă trezesc de dimineață, dar ceva e în aer. Știu că nu e nimic, dar simt că o să se întâmple ceva. Sau tot ce văd parcă nu e autentic. 

De atunci încolo știu că începe perioada în care o să fiu haotică. Știu că ăsta e episodul care declanșează totul. În aer e ceva în ziua aia. Iar toată lumea mă face să stau ca pe ace, așteptând ca lucrurile din jurul meu să se schimbe. Discuțiile colegilor par să mă atace. Glumele lor devin insipide. Mă deranjează fiecare feedback de la muncă și încep să mă gândesc că nu sunt suficient de apreciată acolo.

Fiecare discuție din birou începe să ducă spre aceleași gânduri: nu vă pasă de mine, nu mă apreciați, nu vreți decât să termin taskurile și aia e.

Bun. Gândurile astea încep să facă și ele puiuți.

Mă gândesc la lipsurile din viața mea. De ce nu sunt cu mine? De ce mi-am stricat fiecare relație? De ce nu m-au iubit ai mei? De ce nu fac nimic niciodată cum trebuie?

Și intru în, da, ai ghicit, spirala aia de gânduri negative.

Și mă învârt până mă ia amețeala, la propriu, ca și cum mă dau în tiribombele alea de la bâlci de prea multe ori, cu stomacul plin. Și în această spirală încep să mă obosesc. Și apoi gesturile tuturor din jur par false, mă gândesc că nu vreau să obosesc pe nimeni cu problemele mele. Că oamenilor nu le pasă de ce simți. Că ar trebui să mă izolez. Încep să absorb ca un burete toată durerea din jur.

De ce nu sunt cu mine? De ce mi-am stricat fiecare relație? De ce nu m-au iubit ai mei? De ce nu fac nimic niciodat cum trebuie?

Tot ce se întâmplă negativ devine puțin și vina mea. Aoleu! Poate dacă mă implicam mai mult! Dacă eram mai atentă! Dacă și cu parcă, vai de p**a mea. Scuze, nu știu dacă pot să înjur. Cenzurezi tu, dacă e! Și apoi, de la un punct încolo, deja mă desprind de corp și nu mai pun preț pe nimeni. Nu îmi mai pasă de prezența mea fizică nicăieri.

Totul e un automatism. De atunci încolo încep să fac lucruri hedoniste pentru că nimic nu mai contează. Am o criză de mâncat și mă îndop ca un căcat și apoi îmi pare rău sau vomit de la stresul că o să mă îngraș. Sau ies și mă îmbăt praf și apoi mă dau la toți terminații ca să ajung acasă singură și să bocesc că nu pot să fiu cu nimeni. Sau îmi dau demisia. Sau mă mut.

Uneori mă vopsesc. Alteori pur și simplu mă ia o frică, vreau să umplu un gol cu ceva și cumpăr foarte multe lucruri până când mă simt fericită.

Pentru că asta vreau. Vreau ca în criza asta de nu știu, să îi zicem, când vine întunericul, să mă simt fericită. Măcar un pic. Asta îmi spunea mama când eram mică și nu se încuia în cameră. Că are zile în care întunericul îi ia mințile și nu mai poate să fie om. Așa că am ales să folosesc și eu expresia asta. Așadar, când mă ia întunericul fac tot felul de lucruri impulsive. Și de regulă tot pe mine mă rănesc lucrurile astea. 

Am o criză de mâncat și mă îndop ca un căcat și apoi îmi pare rău sau vomit de la stresul că o să mă îngraș. Sau ies și mă îmbăt praf și apoi mă dau la toți terminații ca să ajung acasă singură și să bocesc că nu pot să fiu cu nimeni. Sau îmi dau demisia. Sau mă mut. Uneori mă vopsesc.

Caut fericire cu forța. Mă refugiez în mâncare. Cumpăr lucruri.  Fac sex. Și am impresia că toate astea o să mă ajute să mă iubesc mai mult sau să fiu fericită. Când până la urmă ajung să mă facă să mă simt și mai rău. Iar dacă nu fac nimic din toate astea, plâng și mă gândesc la momente oribile. Încep să mă cert cu prietenii.

Sunt un haos. Apoi după ce se termină criza sunt obosită cu zilele, nu mai fac față la lucruri normale, de genul să mă trezesc la timp, să fiu atentă la birou, să alerg cum trebuie pe bandă sau să fiu atentă la conversațiile celorlalți. Devin o legumă și nu mai sunt prezentă. E doar o perioadă pentru că apoi descopăr ceva nou care îmi aduce o fărâmă de speranță și mă calmez. Dar mă rog, până data viitoare.

Bun. Ce ai citit, sau mai bine zis, ce ați citit, e o portiță în lumea mea, lumea întunericului. Ideea e că am găsit și luminița de la capătul tunelului. 

Eram într-un bar, la o petrecere d-asta de hipsteri și m-a apucat oversharingul cu un tip random. I-am povestit fix ce am scris mai sus. Omul nu știu dacă avea vreun fel de pregătire sau doar așa era el mai înțelept, dar m-a ajutat extraordinar următorul input:

-Dar de ce nu îți notezi pe hârtie episoadele și apoi data viitoare când îți vine să faci ceva, să încerci să faci fix opusul sau să îți iei cam 10 secunde să gândești mai bine dacă are sens să faci treaba aia. Nu știu, zic și eu. Eu așa aș face. Aș lua-o științific. 

Nu mi-am notat eu episoadele pentru că îmi era rușine față de mine. Dar am luat de bună ce a spus el. Mi-am luat 10 secunde înainte să fac lucrurile impulsive, le-am mai gândit puțin și de multe ori am decis că e timpul să fac o meditație, să citesc, să fac ceva care e ancorat în prezent ca să mă distrag. Și a funcționat. I-am povestit terapeutei, cu care m-am văzut o singură dată, și a spus că e bine să te ancorezi în prezent, dar nu să ignori problema pentru că explodezi mai târziu. Am trăit și asta. 

Dar acum ce vreau eu să zic este că în fiecare lună îmi schimb obiceiurile și asta mă ajută. Fac câte ceva nou o dată la câteva zile și mă simt mai bine. Dar tot mai am câte un episod dintr-ăsta, o dată la câteva luni și nu știu cum să îl calmez în totalitatea. Încă învăț. O să merg curând la terapie și o să aflu cum să mă fac bine în totalitate. 

Tot ce pot să zic este că a devenit foarte dificil pentru mine să fiu adult, dar încerc. Uneori îmi iese, alteori nu. Ce am învățat este să nu mă desconsider când nu reușesc. Suntem oameni, e normal să se întâmple asta. 

Mi-am luat 10 secunde înainte să fac lucrurile impulsive, le-am mai gândit puțin și de multe ori am decis că e timpul să fac o meditație, să citesc, să fac ceva care e ancorat în prezent ca să mă distrag.

Asta e povestea mea. Poate că nu am putut să spun totul, sau nu am vrut. Dar am un singur mesaj de transmis: dacă treci prin ceva similar, să știi că devine mai ușor de suportat cu timpul! Și nu ești singur. Suntem o generație de tranziție. Am crescut cu frică. Depresia ni s-a transmis din pântece. Aș vrea ca alții care citesc ce simt eu să nu își piardă speranța. Să se refugieze în artă, în scris, în filme, povești. Să încerce să lupte cu gândurile negative. Și dacă nu pot, să nu se urască! Măcar nu atât de tare. 

Îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să transmit mesajul ăsta. Mă simt mai bine acum că am pus gândurile astea pe hârtie. Următorul pas: terapie! Am făcut și o rimă. 


Dacă treci printr-un episod depresiv grav, go seek help! Tell someone! Reach out. Nu te izola! Știu că e foarte facil să ții totul în tine, dar oamenilor din jur chiar le pasă de tine. Nu îi deranjezi. Promit!

Recomand clinica Mind Experience. Scrie-le pe Facebook și stabilește o ședință de terapie.

×