Salutare, ați uitat că exist probabil pentru că și eu am făcut același lucru. Am decis să lansez o serie nouă de texte literare și anume: Povești de dragoste scrise pe genunchi. Mai exact, o să fie cam 12 povești siropoase, dar destul de fucked up și puțin filosofice. Să dăm drumul la literatură.
Nu era un om complex, sau așa i se părea lui. Din exterior, părea o clonă. Ca noi toți. Nu asta suntem? Produse ale societății și culturii la care suntem constant expuși?
Sunt un om simplu, se prindea pe sine spunându-și, aproape încercând să se convingă că așa e. Stătea pe undeva prin centru, avea o garsonieră mică, cu vedere la stradă. Constant expus la sufletul orașului. Nicio secundă reală de liniște. La fel cum era și-n mintea lui. Haos. Din haos va ieși mereu artă. Sau se va crea și mai mult haos. Nu știa ce-o să fie. Nu gândea în fracțiuni, așteptări și sentimente. Sau așa-i plăcea să creadă despre el. Oameni suntem. Unii mai sociopați decât alții, așa este. Dar nu era cazul lui. Nu. Era un suflet blând, care-și pierduse calea. Sau poate așa proiectau oamenii pe el. Îl deranja foarte tare treaba asta. Oamenii și sentimentele lor sinistre. Frica de propria-i umanitate.
Zilele erau dictate de un program strict și nopțile prindeau doar puțină ordine. Nu putem să controlăm ce ni se întâmplă. Situațiile la care suntem expuși, persoanele cu care interacționăm, viața nu are un program strict. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Și alte truisme d-astea care-l scoteau din minți. El era altfel, nu făcea parte din turma aia de oi. Făcea lucruri extraordinare. Făcea din orice artă. Și cum știm cu toții, arta nu are deloc sentimente la bază. E un mecanism automat. Îl ai sau nu-l ai. Sarcasm. Și asta era a doua lui natură. Sau talentul de-a se minți atât de tare pe el încât credea orice rol voia să i se atribuie.
Săptămâna asta era actor, cealaltă era pictor. Dar în general minciuna cea mai bună era lipsa sentimentelor. Mai ales, lipsa discuției despre ele.
Ce fel de om aduce mereu asta în discuție? Unul slab, unul care se lasă pradă naturii umane. Nu era el ăsta. Nu eram neam și gata. Aici se încheie discuția. Aici se închide telefonul. Realitatea era alta. Un om fără sentimente nu spune de atâtea ori că nu are sentimente. Ascunde asta. E arma lui. E modul în care se diferențiază de ceilalți. Știi, armura aia specială care-l ajută să salveze orașul. E secretul. Doar n-o scoți din teacă doar ca să te lauzi cu ea. E ca și cum ți-o scoți din pantaloni la prima întâlnire.
Revenind. Un bărbat tânăr, artist, trăia în inima orașului fără inimă. Cică. Sentimentele sunt pentru cei slabi. Singurul loc în care le lăsa să zburde în voie era în arta lui. Pe ea o includea în programul lui strict. Am uitat să menționez că domnul Inimă-de-Piatră-Program-Strict avea dublă personalitate. Avem personalitatea din timpul săptămânii și aia din weekend. În weekend, rămâneau câteva din regulile stricte din timpul săptămânii, dar aparținea nopții, desfrâului, hedonismului, nihilismului. Niciodată ei.
Evident că avem și o ea. Putea să fie și un el, sau un ei, sau un extraterestru. În cazul nostru e vorba de o femeie în toată firea. O femeie care era fix opusul lui. Nu complet, doar opusul personalității exterioare, ăleia fabricate pentru ochii lumii. Ce fel de probleme ar avea femeia asta dacă se îndrăgostește de cineva atât de controlat încât își cântărește fiecare gest, fiecare acțiune și refuză să își trăiască sentimentele din plin? Ei, vă zic eu. O femeie care se iubește suficient sau insuficient încât să arunce toate sentimentele ei în cușca lui obsedată de control.
O poveste de dragoste scrisă pe genunchi înseamnă una incompletă, în care niciuna dintre părțile implicate nu primește ce caută.
Ea căuta iubire și un partener real în aventurile ei, ei căuta liniște și sex. Sigur, cu toții căutăm liniște și sex, dar dacă bagi în mix condimentele încredere, comunicare, respect, stabilitate deja devine o poveste reală de dragoste. Și nu vrem asta, nu? Vrem să avem control asupra vieții noastre. Cum vrem noi. Când vrem noi. În ce condiții vrem noi. Indiferent pe cine rănim și în ce măsură. Oricum e problema altora cum se simt față de noi. E problema lor că sunt răniți. E percepția lor. Și dacă noi nu considerăm că am făcut ceva greșit, răul nu există, nu? Greșit.
Poate dacă ne spunem toate astea dormim mai bine noaptea.
S-au cunoscut în trecerea dintr-un portal în altul. Ea venea de pe planeta AndroBeta, unde oamenii își acceptau condiția și el de pe StoiK.13, unde oameni erau crescuți cu sentimentele în temnițele personale, care erau injectate direct în cerneala unui tatuaj special, care se întindea de pe mână, pe umăr, până pe gât, sub ureche. În AndroBeta oamenii-și tatuau întâmplările și sentimentele pe ei. Cei care aveau rank mare, aveau și multe tatuaje.
Amândoi au intrat într-un portal comun care lega cele 2 lumi și ducea către Paradisul Interzis.
Acolo plecau sufletele care nu simțeau că aparțin nici pe Stoik.13, nici pe AndroBeta. Aveai posibilitatea să rămâi un weekend, sau să te cazezi la unul dintre motelurile ieftine pentru totdeauna. Cei doi veneau în weekend. S-au cunoscut la barul de lângă motel. Împărțeau aceeași nesiguranță în interiorul unui pahar de gin roz.
-Vii des pe aici, zice el către donșoara puțin amețită de aroma de gin.
-Nu chiar. E prima oară când intru prin portal. Tu?
-Eu îmi pierd sufletul aici în fiecare weekend.
-Wow, îți place distracția. Și mie îmi place. Cred.
-Și ai venit singură?
-Singuri suntem mereu. Dar dacă te referi la ce cred eu, da. Sunt aici singură.
Liniște, amândoi sorb din gin.
-Francesca.
-Sebastian. Încântat, domnișoară. De unde ești?
-De pe AndroBeta. Lasă-mă să ghicesc, ești de pe Stoik.13.
– Cum ai ghicit? Mă dă de gol postura, atitudinea sau stoicismul.
-Niciuna dintre astea. Mai degrabă ochii ăia, care strălucesc a nervi.
-Adevărul este că așa suntem toți. Setați pe starea asta nervoasă. E defaultul.
-E adevărat că voi nu iubiți niciodată?
-Mai există anomalii. Eu nu zic nu. Tu simți totul?
-Așa cum ar fi normal. Nu se vede după tatuajele mele?
-Ai ceva povești pe tine. Mi le spui cândva?
-Ți le spun la motel, în noaptea asta, zise ea și se aplecă să-l sărute.
