Confesiuni

Povara maturității: Când a trecut, frate, timpul?

Am amânat să scriu articolul ăsta de câteva zile, chiar dacă era pe lista de titluri propuse. Anul ăsta mi-am dat seama că sunt matură din foarte multe puncte de vedere. Plătesc bani la stat, mă descurc complet singură cu tot, îmi plătesc facturile, am call-uri, țin cursurile de Copywriting. Dar nu doar asta. Abia de anul ăsta îmi dau seama că ai mei nu mai sunt tineri și au nevoie de mine mai mult decât de obicei.

Din păcate pentru toți oamenii atașați emoțional de mine, de multe ori mă afund atât de mult în alte lumi încât uit să bifez de pe listă taskurile din viața personală. Azi spre exemplu m-am trezit la 6 și mai am 3 call-uri, 5 taskuri de rezolvat și-un curs de ținut la 18.30. Și după curs, ghiciți ce? Mai am niște taskuri de bifat, citesc și somnic. Iar mâine de la capăt.

Mi-am pus în lista de taskuri să-i sun pe ai mei de 3 zile și de fiecare dată am uitat. O să termin de scris articolul ăsta și-i sun. Alte dovezi că am crescut este starea precară a bunicilor. Bunicul, Dumnezeu să-l ierte n-a mai apucat să mă vadă așa matură ca azi și îmi dau lacrimile doar gândindu-mă. Bunică-mea trece printr-o perioadă foarte grea și ea, e la azil.

Fix ieri m-a lovit că Pitești nu mai e locul meu de liniște. Nu mai am motive să mă duc acolo. Nu îmi mai place pădurea din Trivale, nu mai vreau să mă plimb până la Grădina Zoologică pe jos. Nici nu are sens să cobor coasta sau să o urc spre Cimitirul Militar. Nu are rost să alerg pe stadion sau să merg la bazin. Nu are niciun sens să mai calc pe acolo. Aia a fost copilăria, asta e maturitatea. Restul sunt doar amintiri. Unele plăcute, altele neplăcute.

Nopți pierdute în Cuba, actualul Urbn, beții în pădure, povești de dragoste și poveștile lui bunică-miu, asortate cu cicăleala bunică-mii. Toate astea au dispărut. Și nu doar astea au dispărut.

Și vechea Ana s-a dus complet în alte direcții. Nu mai visează la familie, copii, nu mai vrea relație. E mai focusată pe ea și pe viitorul ei. Pe sport și sănătate. E mai pragmatică și reacționez diferit la situațiile negative pe care mi le prezintă viața. Mai am din când în când perioade destul de grele pentru psihic din care ies cu brio, aproape de fiecare dată. Dar niciodată fără ajutor. Am avut prietenii alături de mine. Ceea ce jur, mulțumescu-ți Ție, Doamne, pentru astfel de bombonei.

În punctul de față, tot ce știam despre mine și despre viața mea s-a schimbat complet. Nu mai sunt cine eram, toată lumea din jur e diferită, locurile unde mă simțeam acasă s-au schimbat radical. Prietenii au venit și au plecat. E puțin confusing, dacă e să mă întrebe cineva. Să realizezi deodată, într-o zi, că timpul trece ca naiba și mâine-poimâine o să fii tu în locul părinților tăi.

Cam asta este starea mea recentă: confuză. Îmi tot dau singură revelații, citesc, scriu, mă învârt, vorbesc cu prietenii. Absorb informații, dar în mare sunt extrem de confuză. Și nu cu viața profesională, sau emoțională, ci cu conceptul de viață în general. Oare chiar trăiesc suficient? Fac suficiente lucruri ca să profit de realitatea pe care o am în momentul ăsta? Aș putea să profit mai mult? În condițiile pandemiei, desigur.

Articolul de față nu are o concluzie, sau vreo povață anume. Ci doar o curiozitate: ai stat vreodată să analizezi cât de repede a trecut timpul? Te-ai aflat și tu într-un impas mental confuz în care toate valorile tale, toate preconcepțiile și all of your cognitive biases să nu mai aibă niciun sens?

Spre exemplu, înainte credeam că eu sunt doar femeie de relație. Că ăla e scopul meu suprem. Să fiu într-o relație. Așa că mă legam mereu de bărbați indisponibili emoțional încercând să-i conving că IO-S AIA, BĂ! A mai femeie de relație! SOȚIE! Aia-i tati! Înoată cheluțu! Voiam neapărat copil, familie, casă la țară, Labradorul. Dar ăla real, nu ăla al lui Megan și Harry, if you know what I mean.

Acum nu mai vreau să fiu cu nimeni. Adică nu mai plec de la premisa că trebuie să fiu într-o relație. Ci dacă reușește să se contruiască ceva acolo, o să explorez să văd unde duce. Dar nu mai visez cai verzi pe pereți. De ce? Viața e foarte scurtă. Dacă nu mă bucur de fiecare moment cât de mult pot, oare pot să zic că am trăit cu adevărat?

În fine, ar trebui să leg aici o concluzie, ca să nu sune a criză existențială. Cum facem timpul să treacă mai încet? În afară de planks de câte 1 minut. Sau și mai bine, cum încercăm să ne bucurăm mai mult fără să punem presiune pe noi?

Dacă aflați, lăsați-mi și mie un mesaj pe undeva, dacă e.

Timpul trece, amintirile rămân. Și de aici încolo, ce mai fac cu mine?

×