Confesiuni

O serie de întâmplări inoportune: Povestea cu pescărușul

Vreau să vă zic că sunt într-o perioadă atât de stresantă, cu atât de multe taskuri încât nu știu ce altceva să fac decât să le ignor și să scriu pe blog. Pare o decizie matură. Am decis să povestesc niște întâmplări complet retarde din viața mea, că știu că pentru toată lumea din Marketing și Online e o perioadă grea.

De ce să nu procrastinăm citind un articol cu încă o întâmplare inoportună din viața Anei? Dacă citește terapeuta mea, Liliana, articolul ăsta, o să-mi spună că iar mă focusez pe negativ. Că nu de aia mergem la terapie ca să nu mai fim pesimiști? În primul rând, Liliana, aleg o situație negativă și o transform într-una pozitivă. GROWTH!

Bun, seria asta o să continue până aproape de Crăciun. Și când zic serie, sper să scriu măcar 3 povești tâmpite printre zecile de taskuri și să am energie psihică să și trăiesc. Nu o să fie niște întâmplări oribile din viața mea, că am tot scris despre alea, ci o să fie ceva lejer. Așa ca un aperitiv bun înainte de salată de boeuf și sarmale.

Se făcea că aveam pe undeva pe la 18-19 ani. Așadar, era vara lui 2009, sau toamna. Timpul e relativ. Să zicem, pentru binele psihicului meu, că nu e o amintire falsă și chiar s-a întâmplat așa, și atunci. Dacă nu, am creat o povestioară delicioasă de spus oamenilor din viața mea, că de nepoți nu știu ce să zic.

Cam pe atunci avem mulți prieteni în Pitești, cu care-mi pierdeam vremea și când zic pierdeam, mă refer că rupeam shoturile de tequila în Urbn, la Happy Hour până ajungeam acasă pe 3 cărări și mâncam ciorbă cu brânză și ne trezeam extirpate de pe planetă a doua zi. Aveam o prietenă super bună, Claudia, pe care n-o mai văzusem de câteva luni bune. Muream de dorul ei, vă dați seama. Partenera la prostioare, mereu la datorie. Prin câte n-am trecut cu ea.

Am vorbit cu ea la telefon să ne vedem în centru, aproape de Urbn, atunci Cuba, ca să mergem să bem și să vorbim. De regulă, așa începeau toate aventurile noastre. Odată așa ne-am trezit și la mare, și la munte. Și în casele altora, și cu Vanșii plini de pișat. Dar astea-s alte povești. Intrăm și-n ele.

Asta de astăzi este atât de stupidă, că ar trebui să fie ori o poezie scrisă tip Doctor Seuss, ori ceva piesă de teatră, de-ale lui Caragiale, ori ceva scris de Edgar Allan Poe, macabru și ironic. O să încerc să vă fac aici o mixtură, la care o să adaug stilul meu clasic, finuț și dulce.

Se făcea că alergam, una spre alta de dor

Și cu brațele deschise, pline de un vechi amor.

Alergam în pași de dans, parcă spre un alt abis

Nici nu mi-am dat seama-n grabă, aveam un șiret deschis.

Dar nici nu conta acuma, dor puternic, vânt la fel

Alergam una spre alta, parcă-ntr-un galop etern.

Când deodată, de niciunde, pescărușu’ a apărut

Mi-a zburat deasupra frunții, parcă nici nu l-am văzut.

În fața mea un puști înalt în genunchi chiar a căzut

A râs, a plâns fix ca la circ, că doar el chiar a văzut.

Pescărușul a avut un cadou de dat destul de-amar

Picat în gura mea cea mare, eu nici n-am avut habar.

Am scuipat și m-am smucit, încă 2 oameni râdeau

Într-un final, asta-i și viața. Altă treabă ei n-aveau.

Și-am ajuns la-mbrățișare, întâmplarea-i numai aia

Când din geacă frumos scoate, o sticlă de Stalinskaya.

O să numesc poezia asta asta ”Alergam cu gura deschisă când mi s-a căcat un pescăruș în gură și a picat un tip din picioare de râs când m-a văzut” sau pe scurt ”Închide gura, Ana”.

Sper că v-ați distrat cu povestea mea inportună. Haideți, la treabă acum, nu la CĂSCAT GURA! Heh.

×