Nu știu dacă sunteți la curent cu faptul că m-am apucat să scriu o carte despre Copywriting ca și cum sunt vreun monstru sacru în domeniu. Exact, sufăr de God complex de nu știu ce-i cu mine. Sunt o arogantă. O nesimțită. O terminată. Fac totul pe pile. Nu am talent la scris. E okay, le-am auzit pe toate. Dar m-a oprit asta vreodată din a face fix ce vreau eu? Nu.
Și asta o să vedeți și în carte.
Vă las mai jos introducerea din carte. Iar la finalul articolul, o să pun o listă de precomandă, ca să știu câți dintre voi ați fi interesați de ea. E doar pentru mine, ca să îmi dau un imbold să o termin mai repede.
”Toată lumea știe să scrie în afară de mine (introducere)
Când eram pe la mijlocul liceului, într-o zi liniștită de nu-mai-țin-minte-ce-anotimp-dar-era-frig, ajunge taică-miu acasă și-și face rutina tipică. Așază haina în cuier, se duce să se spele pe mâini, se schimbă în haine de casă și se pune la masă. Și eu cu el fizic, dar cu gândul în șapte direcții, cum am fost și voi fi mereu. Mama îl întreabă cum i-a fost ziua, el începe să povestească diverse. Eu ignor complet situația. Mesele astea de seară erau rare. Asta nu înseamnă că săream peste mine, ci că nu prea luam toți masa în familie. Dar când o făceam, era clar că aveau ei un plan, o strategie prin care vor să îmi spună ceva important, sau să mă tragă la răspundere, sau să mă întrebe naiba știe ce lucruri de care mie nu-mi păsa niciodată.
Primul lucru pe care l-am învățat în adolescență este că toată lumea are impresia că ce simt și ce spun e important pentru celălalt. În realitate, nu este. Dar de ce să le sparg bula de subiectivism alor mei? De fiecare dată îi lăsăm să-și spună partea, o analizăm superficial și luam o decizie bazată pe nimic, acompaniată de-o reacție irațională. Exact așa cum îmi place mie să mai fac și acum, la 30 de ani.
Acum că v-am făcut încălzirea și după ce ne-am turnat și mama ciorbele în castroane, să intrăm în pâine.
În timp ce tata povestea, el și cu mama îmi tot aruncau priviri. Știam ce mă așteaptă deja. Nici nu puteam să-mi mănânc ciorba aia de cât mă agitam pe interior. Iau o lingură. E liniște. Mai iau una. Nimic. Haideți, bă, nene! Că mor aici. Care-i problema în seara asta? Absențe? N-am. Note mari? Nu am numai 10 că doar îmi urlă hormonii-n ureche și nu mai aud profesorii la fel de bine, dar nu mi-a scăpat media sub 9.50. Nu am mințit cu nicio notă. Abia ne-a adus aia notele de la Istorie. 9. Aia e, nu-i tragedie. Altceva ce ar putea să fie?
-Auzi, știi la ce mă gândeam, începe tata în forță cu vocea lui baritonală de-mi zdruncină și ciorba și mintea în același timp.
-Da, întreb eu ca o gălușcă panicată.
-Ce vrei să faci cu viața ta exact?
-Adică? Am 16 ani. Abia înțeleg de ce exist.
-Eh, de ce exiști! Să ai o carieră, o familie, o casă, o mașină. O viață, practic. Deci? Cum o să întreții viața asta?
A tras fata voastră aer în piept și cu tot tupeul pe care-l avea ea a scos un răspuns de care era mândră.
-Din scris.
Mama era să-și scape farfuria din mână, tata și-a dat ochelarii mai pe față. I-a dat jos până la urmă și și-a masat un pic cam PREA apăsat nasul.
-Ana-Maria, zice el fix pe tonul ăla dezaprobator care-mi face pielea să se zbârlească și la 30 de ani.
-Da?
-Toată lumea știe să scrie, tati. Trebuie să înveți ceva mai cu, mai esențial.
Mai știți ce vă spuneam de drama queen? Și cum nu las creierul să aibă un timp de reacție? Și în special cum pocnesc fix irațional în loc să gândesc înainte să vorbesc? Păi…
-Știi ce? Tu nu știi nimic. Eu o să fac bani din scris și aia e. Nu vreau să fac altceva. Dacă nu-ți convine cine sunt, de ce nu adopți un alt copil?
-Stai, măi, tati, că nu e chiar așa. Îți zic doar că trebuie să faci ceva mai practic.
Prea târziu. Deja eram trântită la mine în pat, cu metalele date la maximum și cu fața umflată de plâns. Auzi, toată lumea știe să scrie!!!!!!!!!!!!!Atunci de ce nu scot toți cărți? De ce nu-s toți jurnaliști? Sau ce naiba mai fac oamenii care scriu. Eminescu ce-a făcut? Ok, a murit de sifilis. Dar nu contează. Eu o să fiu Hunter S. Thompson. Nu, nici ăla. Bukowski. Ah, nu. Alcoolic. Sylvia Plath. Ah, depresie. Suicid. Mă rog, o să fiu propria mea persoană. Prefer să dorm pe străzi decât să fac altceva și asta basta!
Ani de zile mi s-a vânturat prin cap propoziția asta. Toată lumea știe să scrie.
În timp, am învățat că nu e deloc adevărată. Toată lumea știe să-și scrie numele pe hârtie. Și nici asta nu-i adevărată. N-ai fost niciodată într-un examen și de prin te miri ce colț de sală, auzi un Îmi puteți da altă foaie, vă rog? Mi-am greșit numele.
Nu toată lumea știe să scrie. Dar nici nu te naști cu un condei în gură și-o foaie de hârtie lipită de mâini. Dacă vrei să știi să scrii trebuie să nu îți fie frică de necunoscut. Trebuie să înveți să te ștergi pe tine de pe fața Pământului atunci când scrii. Trebuie să citești. Să greșești. Și să trăiești.
Să te duci până în iad și înapoi. Sau să cazi și să te ridici de o mie de ori. Tocmai v-am descris ce înseamnă să lucrezi în Advertising.
Dar mi-o iau degetele pe dinainte. Bună, sunt Ana, sau Ana-Maria cum încă îmi zice tata când i se umflă vena din mijlocul frunții, și sunt Copywriter, Scriitor, Blogger și Aproximativ Adult.
Lucrez de aproape 11 ani în Advertising, am cochetat și cu Jurnalism, și cu PR, și cu Sales, și cu Muzica. Voiam să zic o propoziție tipică oamenilor din Publicitate, dar dacă mai văd o singură dată Jack of All Trades, o să pocnesc înainte de vreme. Ah, am uitat! Predau de un an cursuri de Copywriting. Asta înseamnă că am vorbit 18 ore pe lună cu câte o grupă. O grupă are maximum 10 cursanți. 18 ore, 12 luni. 120 de oameni și 216 ore de vorbit.
Să nu credeți că nu am folosit calculatorul. Sunt Copywriter, nu le am cu cifrele. Bine. Le am. Doar dacă intră în cont.
Credeam că o să apuc să scriu o carte de genul când o să am 50-60 de ani, dar am fost precoce. Înainte să continuați, o să vă avertizez. Cartea asta nu este despre Copywriting, deși o mare parte din ea vorbește mult despre meseria asta. Este harta carierei mei, presărată cu informații utile, povești tâmpite, reacții impulsive, învățăminte și lucruri pe care aș vrea să le dau mai departe. Dacă vreți este un compendiu ajutător pentru orice om care crede că meseria asta-i visul lui.
Vă zic eu, e și visul, și coșmarul, și iubitul sau iubita toxică, și mama, și tata, și călăul, și părintele ocrotitor. Dacă voi credeți că n-o să fiu sinceră într-o carte despre mine și singurul lucru la care chiar mă pricep din lumea asta, vă înșelați.
Poate unele informații n-o să vă placă. E okay. Meseria asta nu-i pentru toată lumea. Avem nevoie și de doctori. Și ei scriu. Rețete. Apropo de rețete, nu-i nici rețeta succesului.
Mie nu mi se pare că sunt un om de succes, ci un om muncitor.
Ideea de-a scrie cartea asta mi-a venit deodată, când stăteam în pat și frecam aplicațiile de pe telefon între ele, într-o mare criză de anxietate. E ciudat cum creierul meu își creează singur taskuri, mai ales atunci când avem deja farfuria plina de ele. Și de mailuri. Și de deadline-uri. Dar nu-i nimic, creierule! Mai multă treabă e binevenită. Așa a venit ideea cu cartea. Nu-i o poveste de dragoste, nu-i o odă care preaslăvește Publicitatea. Ci este o serie de eseuri ajutătoare, sincere, enervante și captivante!
Notă către sine: Mai ușor cu toate adjectivele astea că pierzi cititorul! Zici că-i o listă de cumpărături!
Nu mă aștept să fie bestseller, deși ăla e visul. În punctul în care sindromul tău de impostor o ia la galop și-i auzi vocea lui tactu’ în cap, toată lumea știe să scrie, știi foarte bine că validarea supremă e ca o serie lungă de cuvinte puse cap la cap să ajungă la cât mai multe persoane.
Ai impresia că trăiești pentru ceva. Bună impresie! Notați. Trăiește pentru ceva.
Pfoa! Ce Bukowski? Gheorghe. Gheorghe, tati.
S-ar putea să împărtășesc prea mult. Dar asta am fost întotdeauna. Vorbesc mult. Simt mult. Dau prea mult. Și, de data asta, sper să fie către oamenii potriviți!
Toată lumea știe să scrie? Haideți să vedem. Așa o fi? Sau proasta asta care scrie cartea mănâncă gogoși? Vă dați seama că sunt șefa supremă la vrăjeală în scris. Culmea! Transmit informația mult mai bine în scris decât prin viu grai. Dar nu vreau să vă dau spoilere.
Bine ați venit la viața mea profesională, care niciodată nu a ezitat să se îmbine cu cea personală și să danseze lambada cu nervii mei”.
