Secțiunea asta din blog este creată pentru a da o șansă cursanților de la ”Copywriter la Început de Drum” să își pună textele pe blogul meu. Dar de-a lungul timpului, probabil că o să fie un loc unde dau oportunități tuturor persoanelor care îmi plac să posteze aici.
Astăzi am ales un articol de la una dintre cursante, și anume Amelia, care e ceva mai literar. Vă las. Dați-i talpă la citit!
Copacul cu idei
Există oameni care-și iau ideile pentru scris din copacul cu idei. Dacă ai citit Povestea lui Lisey de Stephen King, știi perfect la ce mă refer. Eu am străbătut țara în lung și-n lat și am dat peste arbuști pitici cu țepi otrăvitori, copaci seculari care m-au bătut cu ghinde, cireși amari, meri pădureți, dar nici unul cu idei. Nici măcar unul mic, pipernicit, pe jumătate culcat la pământ, cu frunze galbene și trunchi găunos.
Am renunțat să mai caut sfântul graal din pom, realizând că de fapt, eram o infractoare. Căutam să descopăr bunul altuia și să fur de acolo. Copacul cu idei e miraculous pentru că e unic. Altfel toți ne-am înfrupta din el și vraja ar dispărea. Aparține celui care l-a descoperit primul și numai lui i se arată. Destul de corect.
Într-o dimineață oarecare, mă dă jos din pat o revelație. Dacă eu sunt Safta călăreața doișpe luni din an, cum ar putea muza mea să mă găsească? Probabil nu stau suficient timp într-un loc. Trebuia să mă liniștesc undeva și să aștept.
M-am izolat între pereți. Nu erau doar patru. Stăteam cu chirie într-un apartament cu două camere și un balcon lung pe care aș fi putut exersa patinaj artistic iarna. Și-am așteptat cuminte citind, ascultând muzică, pictând și urmărind toate serialele bune și rele online. Zile? Săptămâni? Nu, luni. Bine, mai munceam din când în când, dar munca mea presupunea puțin ieșit în teren și mult lucru la calculator.
A sunat depresia la ușă
Întâi a intrat pe ușă depresia. Nici măcar n-a sunat la interfon. A dat buzna la sigur. A locuit acolo cu mine, colegă invizibilă de apartament, până când am observat dezastrul pe care-l făcuse. Îmi conturase cearcăne, îmi micșorase blugii și-mi alungase o parte din cunoștințe. Zici că m-am mobilizat și am dat-o afară imediat? Neaaahhh. Era singura care mă acompania zi și noapte, cum să o izgonesc? I-am atras atenția că în ritmul ăsta de distrugere o să rămână fără client și a lăsat-o mai moale.
Ne-am împărțit apartamentul. Sufrageria era loc de destindere, mai veneau prieteni la o bere, o depănare de amintiri. Nu avea voie să intre acolo și să se lase văzută. Mă aștepta însă în dormitor. Cu brațele întinse ca un amant nesătul. Îmi promitea cele mai înălțătoare și fanteziste idei. Nu era oare ea cea care ținuse în brațe atâtea genii? Scriitori, compozitori, vocaliști o ținuseră în paturile lor până la ultima suflare.
Dacă mi-a dat vreodată o idee bună? Nu. Numai promisiuni. Am început să mă satur de ea și să-i spun că e timpul să plece. Evident nu voia, așa că am deschis ușa benevol zeului vinului. Al berii, al whisky-ului, al romului și cam orice alt lichid plăcut la gust și înclinat cu câteva grade peste apa potabilă. Creasem o Valhalla modernă la etajul șapte al unui bloc comunist, neizolat. Minunat! Îmi imaginam că ea, depresia, se va sătura de mine mirosind a alcool și mă va părăsi.
