Textul de mai jos e inventat de mine pornind de la ideea că ar trebui să învățăm și manevre de resuscitare la școală.
Am fost la școală 16 ani și nu m-a învățat nimeni cum să mă descurc în situația în care mă aflu acum. Nu mi-a fost predat la școală, nu am primit note și nu m-am dus acasă cu carnețelul să mă laud părinților că am învățat ceva cu adevărat folositor.
Eu am învățat Tehnologie, unde pirogravam paleții. Religie, unde proful ne punea să stăm pe genunchiul lui ca să motivăm absențe.
Am învățat Educație Civică, unde luam notele dacă coloram și completam situații ipotetice într-un fel de almanah cu exerciții practice. Am învățat italiană și am uitat-o până la finalul școlii.
De germană nu mai vorbesc. Nu aș vrea să aduc în discuție sportul, unde uneori proful ne povestea despre familia lui destrămată sau engleza din generală, unde profa nu avea niciun alt accent decât ăla rusesc-comunist. Nu.
Nimeni nu m-a pregătit pentru situația în care mă aflam acum.
Aseară mă uitam cu prietenul meu la seriale și acum îi țin corpul neînsuflețit în brațe. Îl țin în timp ce mă uit la fața lui și sper să se trezească. Sper să-mi spună că e una dintre glumele lui tâmpite în care se preface c-a murit și mă sperie. Dar nu e asta.
Aseară ne uitam la seriale, mâncam popcorn și beam vin fiert și acum nici nu mai respiră. Iar pe mine nu m-a învățat nimeni cum să mă descurc în situația asta. În mijlocul nopții l-am auzit cum s-a ridicat din pat ca să se ducă la baie. I-am spus să nu mai bea atâta Cola înainte de culcare. Apoi am auzit o bufnitură și l-am găsit pe jos. Îmi imaginez că s-a lovit la cap, cumva, alunecând în cel mai stupid mod.
M-am trezit ca fulgerul, dar când ajunsesem la el era deja sânge peste tot. Se lovise la tâmplă. Eu nu am sunat la 112, dar l-am luat în brațe și am plâns pe el 20 de minute. Și iată-ne aici. Iată-ne într-o baltă de sânge, prostie, regret și stupiditate.Plâng și îi țin capul în palme, atât de greu e acum. Îmi amintesc toate momentele în care m-am luat de el că nu făcea curățenie, sau că nu mă ajuta cu nu-știu-ce treabă infimă și mi se face rău. Îmi e din ce în ce mai rău.
Cât egoism! Mă uit la el și mă gândesc tot la mine. În fond, nu asta suntem? Niște egoiști? Oare putem să iubim cu adevărat când eu nici măcar nu am putut să mă ridic, să mă mobilizez să sun la o nenorocită de ambulanță? Ce o să le spun acum? A alunecat, a căzut și eu l-am luat în brațe, crezând că o forță supranaturală sau un sărut o să-l reînvie? Păi, domne’, să vezi! Eu așa am văzut în filme și în desene. Că dragostea vindecă orice. Pe dracu’! În momentul ăsta, dragostea ar fi pus mâna pe telefon. Dar când i-am luat pulsul era deja rece. Era dus.
Nu am știut ce să fac. Resuscitare? Să îi prind capul cu ceva? Ce trebuia să fac? Nu ne învață așa ceva la școală. Nimeni nu te pregătește pentru asta la școală.
Am țipat la el. Am urlat și apoi am plâns. L-am sărutat. Nimic nu a mers. Pentru că-s o proastă care nu gândește. Pentru că ultimul lucru pe care i l-am zis astăzi a fost: ‘’Hai, bă, chiar nu ești în stare să ridici capacul ăla?’’. În timp ce el mi-a răspuns cu: ‘’Da’ mai lasă-mă! Ce mă tot fuți la cap?‘’. Într-adevăr, o poveste superbă pe care o să o spun și celorlalți.
Împreună cu povestea în care nu am fost în stare să fac nimic, să sun la o ambulanță, să depun un ultim efort. Niciodată nu sunt în stare de nimic. Avea dreptate că sunt iresponsabilă. Avea dreptate că nu poate să se bazeze pe mine în situații de criză. Și a murit având dreptate. Iar eu cu ce am rămas? Cu vreo lecție valoroasă sau cu o traumă sănătoasă? Mi-era frică să mă ridic. Dacă s-ar fi evaporat? Dacă se ridica de jos și începea să țipe la mine că sunt iresponsabilă?
Mi-era frică să îl las ca să pun mâna pe telefon.
Fața îi era plină de sânge, arăta total diferit față de aseară. Avea o lovitură zdravănă în tâmplă, ca o gaură, ca un crater dintr-un vulcan. Era în toate nuanțele de roșu, iar toată camera mirosea a fier și a disperare. Scena se derula în capul meu la nesfârșit, în timp ce regretele mă împiedicau să respir. Când am reușit să mă ridic mi-am dat seama că a murit în chiloți. Ce fel de demnitate mai e și asta?
Cine moare în chiloți cu Star Wars?
M-am ridicat și am luat niște haine potrivite, cu care l-am îmbrăcat. Nu e normal să fie așa! M-am chinuit destul de mult. Era mult mai greu decât îmi imaginam. I-am tras pe el tricoul lui preferat, cu trupa lui preferată, despre care nu-i tăcea niciodată gura când era întrebat de ce mai poartă tricouri cu trupe la vârsta asta. I-am pus blugii lui, ăia jegoși, pe care-l rugasem de o mie de ani să-i arunce la gunoi. Și apoi și șosetele cu gogoși multicolore. M-am ridicat și m-am spălat pe față. M-am uitat la el întins pe jos, cu gura deschisă și am sperat să mai respire.
Am fugit după o oglindă ca să o pun la gura lui. Să văd dacă se aburește. Nu s-a aburit. Nu s-a aburit. SĂ-MI BAG PICIOARELE!
Așa că am pus mâna pe telefon. Într-un final. Prea târziu. O să mă urăsc toată viața pentru asta. O să vreau să mor și eu. N-o să mai pot să fiu cu nimeni după el. Nimeni nu zâmbește ca el. Nimeni nu mă face să râd ca el. Și nimeni nu mă enervează la fel.
Cine te învață așa ceva la școală?
-Alo? 112? Prietenul meu a căzut și s-a lovit la tâmplă!
-Adresa, vă rog?
M-am uitat la el și mi s-a părut că vrea să spună ceva. Am dat adresa și l-am ținut în brațe până a venit ambulanța. 40 de minute în care l-am strâns în brațe sperând că o să îl însuflețesc. Nu așa îmi imaginam că o să se termine totul. Mă gândeam că o să fim bătrâni, cu nepoți și că o să moară în somn, de la bătrânețe. Dar acum îl țineam pentru ultima oară în brațe și tot ce-mi doream era o mașină a timpului.
Voiam doar să-i zic că-l iubesc pentru ultima oară. Deși noi nu prea ne spuneam.
Nu însemnau nimic niște cuvinte. Faptele vorbesc și iată că au făcut-o pentru ultima oară. Sunt o idioată! A tras aer pentru ultima oară și dus a fost. Oricum sufletul lui plecase demult. Pentru toate dățile în care ne-am certat, îmi pare rău! Și pentru toată iresponsabilitatea mea și imaturitatea mea, acum la sfârșit, am avut de pătimit. Îmi pare rău!
Ieri ne uitam la seriale, acum l-au pus pe targă și mi-au spus că-l duc la morgă. Ieri ne certam pe genuri muzicale, azi mă uit pe pereți și îmi imaginez că îi aud vocea. Mereu caldă, puțin subțire, pe alocuri enervantă, dar vocea mea preferată. Nimeni nu te pregătește pentru așa ceva. Nu înveți asta la școală. Nici cum să treci peste moartea cuiva. Nu te învață manevre de resuscitare. Nici cum să te simți mai bine în momentele astea.
