Totul se încărca foarte greu. Internetul anilor ‘90 era ciudat ca naiba. Dar m-am dat eu bătută? Niciodată. Orice ca să pierd vremea și să ignor realitatea. Dacă aș avea acum, la 30 de ani, Internetul de atunci, cu toată terapia mea din lume pentru nervii mei înnăscuți, planeta asta ar arde. Dar atunci aveam răbdare. Doar la capătul răbdării mele era un joc cu Tom și Jerry.
Nu a trecut foarte mult timp peste epoca Internetului și totul a început să se miște parcă mai repede. Sau nu, sau poate eram cu toții așa de ahtiați după calculator încât nici nu am observat.
În foarte scurt timp, am început să folosesc Internetul ca să scriu referate pentru școală.
Mint. Ca să printăm cu toții același referat obosit de pe aceleași 3 site-uri și să mințim profesorii că le-am scris noi.
Dar ce nu este o minciună este faptul că pe la 10 ani m-am înscris la un concurs de referate. Trebuia să trimiți până la finalul verii 100 de referate și câștigai o excursie la Disney Land. Pfoai de căpuțul meu! Cum să nu mă bag eu la așa ceva? Cum să nu citesc toate almanahurile din casă, să răscolesc toată biblioteca în lung și în lat ca să născocesc referatele alea? Părea obiectivul suprem. Cel puțin pentru 10 ani.
Ghiciți ce? Cu toate referatele din cărțile de Psihologie ale maică-mii, toate alea despre IT din ale lui taică-miu, toate rezumatele la cărțile de literatură pe care le citeam, tot nu am ajuns la 100 de referate. Am trimis vreo 70. Eram pe locul 15, sau ceva de genul ăsta. Mai era o zi din vară și m-am dat bătută. Nu mai merge fata la Disney Land? Super. Am pierdut vara degeaba. Ce puteam să fac și eu? Orice ca să nu termin alea 100 de exerciții la Mate. În fond, acum în niciun caz nu calculez și cu calculatorul de la telefon și cu ăla de la laptop când am ceva de socotit, ca să fiu sigură că nu-s proastă.
Nu o să uit niciodată cum în toamnă, când ne-am întors, vreo 4-5 colegi din clasă, au printat referatele mele, chiar cu numele meu pe ele.
Și tot pe mine m-au luat la rost profesorii. Credeți că au crezut povestea mea cu cele 70 de referate? Ori asta, ori s-au gândit că probabil mai există cineva în România cu un nume atât de comun ca Ana-Maria Gheorghe.
Să vă zic rapid ce am învățat din experiența aia: cum să rezum informație foarte mare ca să o fac interesantă, cum să o punctez în așa fel încât să înțeleagă cititorul ceva din ea și cum să citesc pe diagonală și să și înțeleg ceva. Toate textele alea citite, paracitite, rezumate, reformulate și aranjate în pagină mi s-au fixat pe retină. Nu pot să-mi scot din minte cum foloseam fonturile alea turbate din Microsoft Word ca să scriu referate despre rechini, șerpi, astigmatism și altele. Nu știu ce om normal la cap ar descărca un referat cu titlu mare, cyan neon, ‘’RECHINII – PRĂDĂTORII DIN ADÂNCURI’’, dar asta este altă mâncare de pește.
Vedeți. Ce. Am. Făcut. Acolo.
Următoarea mea călătorie prin lumea Internetului a fost pe mIRC, Yahoo Messenger și ODC++.
În toate locurile astea, am făcut cunoștință cu multe tipuri de oameni. Ce înseamnă asta? Am vorbit cu oameni diferiți, așa că am făcut un studiu pe publicuri țintă. De parcă știam eu că fac asta la vârsta aia. Eram doar disperată de atenție că ai mei erau ocupați mai mereu. Și nu prea le aveau ei cu afecțiunea când singurul gând era ce mâncăm mâine.
mIRC, mamă, ce mizerie e și aia! Era ca un soi de omegle, dar fără cameră. Erau străini aruncați într-un chat comun, aveai opțiunea să vorbești cu cine voiai separat. Practic, acolo s-a născut expresia asl pls adică age/sex/location, please. Și erau tot felul de canale, pe care le găseai după hashtag. Eu stăteam pe #pitești #rock #crângași #emokidsbucurești și mai erau câteva.
Acolo îmi scriau tot felul de dubioși, care-mi cereau contul de Yahoo ca să continuăm conversația acolo. Discutam vrute și nevrute, mai ales că nu apăruse încă acest concept nebunatic de dick pic. Am rupt trei rime deodată!
mIRC a existat cumva înainte de Yahoo și apoi în același timp.
Nu îmi amintesc cu exactitate. Tot ce știu e că îi aveam la început pe messengerul ăla pe prietenii din școală, din Pitești, rude, părinți și pe ăștia din bloc. Eram așa de angrenată în viața virtuală că mama îmi dădeam un audible (versiunea veche și cu zgomot a unui sticker de Facebook/Whatsapp) ca să îmi zică să vin la masă. Da, să mai zică generația mea că ăștia de acuma sunt leneși. Noi eram lipiți de calculator.
Acum să vă zic care erau distracțiile mele online. Să zicem că aveam pe undeva pe la 13-14 ani. Existau 3 forumuri mari și late, forumurile astea semănau cu thread-urile de discuții de pe Facebook. Doar că astea erau site-uri dedicate exclusiv comunicării. Stăteam pe ComputerGames, Emo Kids București (parcă așa se chema) și pe Good Charlotte Fan Fic.
Astea 3 aveau așa: jocuri, surse bune de muzică nouă și literatură fantastică și fanatică pentru trupa de pop-punk Good Charlotte. Eu eram obsedată de frații ăia gemeni, Benji și Joel.
Pe lângă Yahoo Messenger, mai era și MSN, care e al lui Hotmail.
Secretul era să bagi românii pe care-i racolai de pe forumuri pe Yahoo și străinii pe MSN sau AOL (că mai era și ăsta un Messenger).
Ei bine, pierdeam ore întregi vorbind despre nimicuri pe messengere, cu oameni necunoscuți, pe care-i racolam fără niciun scop de pe mIRC, forumurile alea și chiar și când ieșeam afară, o expresie celebră era cum te găsesc pe Messenger?
Aveam în lista aia pe la 14 ani cred că mia de oameni. Pe unii în știam, pe alții nu. Nu conta neapărat. Oricine era dispus să comunice cu mine despre nimic, să facem schimb de melodii sau chiar să ne certăm degeabă, de plictiseală.
Vă dați seama că ne vrăjeam aiurea cu niște oameni care probabil nici nu aveau 14 ani ci vreo 40? Nici nu am fi știut pentru că nu prea aveai cu ce să-ți faci poze pe atunci. Adică aveam niște poze făcute cu doamna cameră atașabilă la calculator.
Să vă zic niște trenduri din online-ul anilor 2000 rapid. Mai exact de pe Mess.
- Să îți pui la status DND. Cu excepție. Se știe ea.
- Să pui muzica pe care o asculți la status.
- Sau să îți pui întregul program pe toată ziua.
- Să pui View My Webcam, ca să se uite oamenii la tine. Te și aranjai pentru ocazia asta, aprindeai și lampa de pe birou.
- Era un plugin pe care îl instalai și îți arată că nu erai la calculator de o perioadă mare. Gen 3 zile, 14 ore și 45 de minute
- Existau oameni care și-o ardeau cu bișnița prin mass-uri. Mass-urile erau, da, mesaje în masă, date la toată lista. Gen vând telefon, vând bicicletă, bilete la concerte etc.
- Unii chiar dădeau mass cu bună dimineața și noapte bună.
- Existau avataruri care se mișcau și le puneai la poza de profil, cum e acum Bitmoji, sau avatarul ăla care generează stickere de la Apple, sau de la Facebook.
- Dacă erai cu cineva, sau îți plăcea de cineva, ca să îți confirme statusul relației, îi instalai un wallpaper cu inimioare curgătoare, care atunci când dădeai buzz, făcea zgomot de pupat. Cât de lame era să nu îți accepte wallpaperul și să îi dea dezinstall?
- Apropo de buzz, wow, ce revoluție ar fi în 2021, dacă ar exista butonul ăla de buzz. Ar mai exista seen? Probabil. Pentru că unii ca mine își dezactivau complet sunetele. Buzz dădeai când nu îți răspundea cineva și făcea zgomot de te luau dracii.
- Mai făceam un soi de group chat, unde ne strângeam gașcă, exact ca grupurile de pe Whatssapp și Facebook și ne jucam toți biliard în rețea, în timp ce vorbeam între noi. Asta făceam cel mai des cu prietenii mei. În timp ce ne jucam, mai stabileam și pe unde ne mai strângem, ce facem, ce cărți mai avem nevoie și teme pe la școală și altele.
- Puteai să stai pe invisible, să nu te vadă nimeni, sau să setezi acest mod pentru anumite persoane, ca să nu știe că ești online. Țeapa lor era că exista un site unde verificam cine ți-a dat invisible și cine nu. Ce overthinking acuma? Vă dați seama atunci ce era? Haos.
- Ca să arăți că ești cuplat cu cineva, se mai purtau și pozele de profil similare. Adică stăteam ca niște tâmpiți să edităm niște poze de pe net și să ni le asortăm cu omul cu care ne vedeam, ca să știe toată lista aia că suntem cuplați. E cam ca in a relationship-ul de acum.
Mai erau mai multe chestii pe care le făceam pe Yahoo, dar cred că le-am acoperit pe astea principale.
Pfoai de mine! Ce de amintiri!
Ce observați de aici? Foarte multe chestii din Internetul vechi sunt preluate în Facebook, Instagram și Whatsapp. Nu mai stă nimeni pe forumuri, stăm cu toții pe thread-uri de antivaxeri sau homofobi la 4 dimineața când nu putem să dormim. Nu mai dă nimeni buzz, sau invisible, dar putem să nu fim active pe Facebook. Mass-urile s-au transformat în mesajele de pe Whatsapp care sunt annoying as fuck.
Audibles au devenit stickere. Pe bună dreptate, mă căpiau uneori. Până să descopăr că pot să le opresc sunetul. Internetul de acum este o versiune îmbunătățită a ăluia de atunci. Noi ne uitam la clipuri tâmpite pe Youtube, apoi la vine-uri și gen Z se uită la tiktok. Chiar nu e mare schimbare, e doar o evoluție a ce exista înainte.
Ce ne-a învățat internetul anilor 2000? Că indiferent dacă este o versiune mai beta, consumatorul de virtual tot o să devină obsedat, tot o să existe instant gratification, validare și gamification. Nu sunt concepte noi.
Textul de mai sus face parte din ”Toată lumea știe să scrie”, carte pe care urmează să o scot în 2021 (sper).
Îți place de mine? Follow me on instagram.
Îți place să scrii? Intră în grupul meu de Facebook.
Vreți să învățați Copywriting? Înscrie-te la cursurile mele.
