Copywriterul de care nici nu știai că ai nevoie

Am văzut aseară Marriage Story și cel mai puternic comentariu este că prezintă căsnicia fix cum îți imaginezi că e. Un compromis interesant, în care balanța se înclină într-o parte mai mult decât în cealaltă. Și apoi invers.

Marriage Story m-a făcut să îmi imaginez cum ar fi să fiu căsătorită.

Am fost pe-aproape. O dată. Dar deja simt că face parte dintr-un trecut atât de îndepărtat încât nici măcar nu e al meu.
Am avut două relații lungi, dar nu mi-am imaginat că o să fiu căsătorită cu niciunul dintre ei. Părea dificil. Eram la fel. Erau într-un alt fel. Străin fața de al meu.

Sincer, în punctul ăsta în care mă aflu, nu înțeleg cum ar funcționa. O căsnicie. Ce fel de om aș fi. Aș deveni. Cum ar fi el.

Din anumite puncte de vedere e dureros felul în care cu cât te apropii mai mult de cineva cu atât te și îndepărtezi mai tare de el. De voi. Și de cine ești tu, ca individ, în afara relației.
Dacă permiți. Dacă faci greșeala umană să te pierzi într-un om. Cu toții o facem. Măcar o dată. Poate merită, poate nu.

Uneori e palpitant. Alteori ai impresia că omul pe care îl cunoști e atât de impresionant încât merită mai multă atenție decât tine. Și pici în vraja lui. Sau poate ești tu omul ăla fascinant.

Aș fi vrut ca Marriage Story să acopere și perspectiva copilului picat la mijloc. Să vedem ce simte și el, ce gândește, cum e afectat de toată situația. La școală, cum se poartă cu colegi, prieteni etc.

Și asta pentru că și eu, ca și mulți dintre voi, facem parte dintr-o generație de tranziție, cu părinți care s-au cunoscut de tineri și s-au căsătorit imediat. Fiecare dintre traumele lor au ieșit la joacă și nu au avut timp să crească, să le rezolve. Așa că era ca și cum niște copii cresc un copil.

E dureros felul în care cu cât te apropii mai mult de cineva cu atât te și îndepărtezi mai tare de el.

Singura diferență e că pe vremea alor noștri dădeai cât voiai cu pumnii în pereți, regretai și reproșai cât te țineau plămânii, înșelai și plecai de acasă, dar nu exista soluția divorțului. Rămâneai împreună pentru copil.

Nu e cazul Marriage Story.

Ce se întâmplă când din disperarea de a avea o familie, rămâi blocat în același loc?

Căsnicia prezentată aici, dar și în multe cazuri, te rupe din individualism. Devii o unitate. Sunteți o familie. Dacă ar fi după film, nu ar mai exista Ana persoana cu pasiunile ei. Ar exista doar Ana mama, Ana nevasta, Ana care merge la muncă și Ana care face sacrificii ca să aibă o familie. Indiferent cât de nefericită e. Și dacă mai e timp, are grijă și de ea.

Întrebarea e, de ce a mai rămas personajul principal feminin acolo atâta timp dacă a fost nefericită? Explicația e simplă. Voia o familie.

Nu asta ne dorim cu toții, noi, ăștia, care nu provenim dintr-o familie perfectă? Noi, ăștia, care au avut copilării dificile? Lasă că cresc și-mi fac propria mea familie! La mine nu o să se întâmple asta și cealaltă!

Și din disperarea de a forma un întreg ajungi să te pierzi de tine, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece. Apoi începi să-l urăști pe celălalt pentru că el e egoist. Când și tu ești la fel de egoist. EȘTI LA FEL!

Dacă ar fi să compar Marriage Story cu ceva, aș alege procesul în sine de-a te opera pentru că ai o problemă de sănătate care necesită o rezolvare rapidă.

La început afli vestea operației, te agită ideea, toată lumea are o părere despre ea și apoi îți iei inima în dinți și o faci până la urmă. La final, tot ai nevoie de recuperare, dar măcar ai rezolvat o problemă. Doar că rămâi cu o cicatrice și cu amintiri dureroase și negre. Devine parte din tine.

Câteva gânduri care mi-au rămas în cap, mi-au zdruncinat somnul azi noapte.

Ai nevoie de cineva. Mereu. Un om care să îți amintească de faptul că trăiești. Care să te inducă în eroare. Cineva care să aibă prea multă nevoie de tine. Să te ajute să supraviețuiești vieții pe care o trăiești. Să te oblige să îți pese.

Nu asta ne dorim cu toții, noi, ăștia, care nu provenim dintr-o familie perfectă? Noi, ăștia, care au avut copilării dificile? Lasă că cresc și-mi fac propria mea familie! La mine nu o să se întâmple asta și cealaltă!

Opriți metroul cu sentimente, cobor la prima!

Recomand din suflet acest film dacă vrei sa plângi cu muci ca în prima zi de școală când te lasă maică-ta singur cu o gloata de alți copiii gălăgioși sau ca prima oară când îți moare un animal de companie sau prima bucată din tine.

Începe și se termina într-un fel care formează un cerc perfect. Două perspective care formează un întreg. Ceea ce e puțin ciudat având în vedere că până la finalul filmului nu prea mai e vorba despre asta. Ceea ce dovedește că nu prea te oprești din iubit cealaltă persoană. Chiar și când nu mai are niciun sens.

Pe ea o iubești pentru că e definiția unei mame imperfecte, care pune iubire în tot ce face și dăruiește părți din ea celorlați, iar pe el pentru că are pasiunea necesară de care ai tu nevoie ca să duci lucrurile la bun sfârșit.

Îi dau un 8 din 10 pentru că deși a fost emoționat, parcă îi lipsea ceva. Voiam mai mult. Mai multe nuanțe, mai multe insighturi.

Dar așa sunt eu, vreau prea mult din prima.