Confesiuni

M-a apucat de fund și s-a uitat în ochii mei ca și cum era ceva normal

Nu îmi e ușor să vorbesc deschis despre subiectul ăsta. Din această cauză nici măcar n-o să mă obosesc cu SEO de niciun fel în acest articol. Am 30 de ani și cel puțin o dată pe an un bărbat mă abuzează într-un fel sau altul. Probabil că mulți dintre voi or să meargă pe ideea că ce spun e o minciună. Sau mai rău, că e vorba de felul în care sunt îmbrăcată, că am tatuaje, sau alte motive cărora nu le văd niciun sens.

O femeie care citește propoziția de mai sus înțelege 100% despre ce vorbesc. Abuzul înseamnă un spectru întreg de situații. Nu înseamnă doar viol, sau doar bătaie. Există abuz verbal. Există și situația hit and run despre care o să vorbesc cu greu astăzi. Nu o să vă lovesc cu statistici, doar o să încerc să scriu în cuvinte o întâmplare de ieri, care poate părea banală pentru cei care nu au trăit așa ceva în viața lor. Scopul acestui articol este de a încerca să încerc să scot la iveală sentimentele cu care suntem nevoite să trăim ca femei în societatea noastră. Poate există și empatici printre voi, nu știu. Dracului mai știe! În anul pandemiei am ajuns să nu ne mai pese decât de noi. Așa că poate îmi fac prea multe speranțe.

Ieri m-am trezit într-o stare psihică destul de precară. În ultima vreme sumedenia de proiecte în care sunt implicată și faptul că fiecare vrea câte ceva de la mine, o dată la 30 de minute, m-a pus într-un mood de burn out complet. Adică epuizare fizică și psihică. M-am trezit secată de serotonină. O stare similară cu depresia cu care m-am tot luptat și mă lupt ani de zile. A trebuit să îmi iau o zi liberă forțată. Și până la urmă tot am lucrat printre picături. Deci nu a fost complet liberă.

Ziua a fost mai greoaie pentru mine ca situația de afară. Simțeam o caniculă în suflet și indiferent cât de tare dădeam aerul condiționat, tot îmi era cald. Îmi era cald și silă să exist. Mă simțeam ca un robot care trebuie doar să rezolve niște taskuri. Să răspundă la mailuri. Nu mai spun despre cele 20 de grupuri de Whatsapp în care sunt și care ieri îmi umflau ochii de plâns cu fiecare notificare. Ieri am obosit să mă mai chinui să fiu perfectă. Știu că e toxic să îți dorești perfecțiunea. Lupt super mult cu partea asta din mine. Ieri mă săturasem să muncesc încontinuu, să bifez lista de taskuri, să fiu de treabă cu toată lumea. Ieri am vrut să fug de mine și de lume. Mă simțeam captivă în situația profesională. Am vrut să scap.

Mi-a fost greu să mă ridic din pat, dar am făcut-o. Am făcut curățenie, am răspuns la câteva mailuri și am rezolvat 3-4 taskuri simple. M-am dus la sală aproape 2 ore în speranța că după atâta chin o să iasă niște serotonină la suprafață. A durat cam 2 ore treaba asta. Am adormit în mijlocul zilei de la epuizarea ultimelor luni. Îmi erau umerii grei, gura uscată și picioarele obosite de la cărat atâta presiune. Noroc că am saltea bună pentru zona lombară că altfel înțepeneam iar de spate.

M-am trezit puțin mai bine decât de dimineață, am sărit în duș și pe la 8 am decis să ies la o plimbare. Se făcuse răcoare, îmi luasem un cigarillo cu aromă de struguri, o apă plată și eram pregătită să mă plimb liniștită. Pus în borsetă 3-4 măști, în caz de mi se rupe una. Tras pe mine o rochie lungă, adidași și prins părul în coadă. Mergeam pe stradă și ascultam deep house. Mereu ascult deep house la mare, pe plajă, așa că încercam să îmi imaginez locul unde mă simt cel mai liniștită: la mare.

Valurile, pescărușii, nisipul care îmi ardea sub picioare, berea rece în pahar și…din spatele meu cineva îmi bagă mâna pe sub rochie, pe sub chiloți și mă apucă destul de agresiv. Mă întorc instinctiv să reacționez. Omul străin se oprește și se uită în ochii mei.

Apoi pleacă. În momentul ăla m-am simțit ca un manechin fără viață, fără sentimente, o păpușă gonflabilă. Simțeam cum îmi colcăie sângele în vene și mă vedeam excesiv de murdară. De parcă tocmai căzusem în noroiul de la porci. Zeci de furnicături mi-au traversat pielea cu viteza luminii ca să transmită ochilor că trebuie să plângă. Apoi creierul a transmis gurii că trebuie să urle. Ce puteam să fac? Am 1,60 și 56 de kile.

Și acum țin minte cum arăta omul în cauză. Iar durerea cea mai mare pentru mine a fost când s-a întors și m-a privit fix în ochi cu cei mai limpezi și verzi ochi, ca de șarpe. A venit, a atacat prada, a luat ce și-a dorit și apoi a mers mai departe. M-a umplut de venin. M-a avut. Sunt o cârpă acum. Atât de ușor a fost. A venit și-a luat ce-a vrut. Apoi a plecat. Și-a văzut de zi. Poate s-a dus acasă la copiii lui și la nevastă. Poate s-a dus la mă-sa să-i pregătească grișulețul. Nu știu.

Am urlat după el cu gura plină de salivă, ochii plini de lacrimi și sufletul făcut țăndări. M-am întors la scena de abuz a copilăriei, cea pe care cel puțin 3 din 5 femei au trăit-o, într-o formă sau alta. M-a întors la stadiul de copil abuzat și nedorit. A venit, a luat ce-a vrut și m-a abandonat. Locul în care mă atinsese ardea. Simțeam cum fierbe, ca o cremă cu ardei iute. Ardeam toată. Am vrut să fug din instinct după el, am început să îl înjur sub privirile amuzate ale altor bărbați. Am abandonat cauza. La greutatea și înălțimea lui puteam să alerg cât voiam după el, nu-l mai prindeam. Și care era logica până la urmă? De ce fugeam după el să-i cer socoteală? Se purtase ca un animal. Iar eu ca o gazelă amețită.

Am traversat strada, cum îmi traversau șiroaiele de lacrimi obrajii. M-am oprit în fața unei clădiri de sticlă și am căzut acolo. Nu leșinasem, dar corpul meu nu mai avea forță să reacționeze de la atâta la șoc. Trebuia să fie plimbarea mea de relaxare. Trebuia să mă simt mai bine. De ce mi-a răpit momentele de liniște? De ce trebuie să trec prin așa ceva? Nu am deranjat pe nimeni. Doar mă plimbam liniștită. Mii de ace îmi străpungeau pielea, lacrimile curgeau fierbinți și mâinile tremurau. Nu îmi mai simțeam corpul. Atacul de panică era la el acasă. Oamenii treceau la 2 metri pe lângă mine, dezinteresați, bănuitori. Bărbații care m-au văzut și-au continuat drumul liniștiți. Nu voiau să se bage. Aveau viețile lor, problemele lor, nevestele lor, copiii lor. Nu e problema lor.

După ce m-am liniștit din atacul de panică am devenit paranoică. Brusc plimbarea mea de seară s-a transformat într-un iad. Nu mă mai simțeam în siguranță nicăieri. Noroc că l-am chemat pe prietenul meu cel mai bun. Numai așa m-am simțit protejată. Numai așa am putut să îmi revin.

Am visat oribil toată noaptea. În vis, agresorul mi-a bătut la ușă îmbrăcat la fel ca ieri cu pantaloni kaki, o cămașă înflorată crem, o barbă neîngrijită și aceiași ochi de șarpe. M-am simțit folosită și complet speriată. Ca o jucărie stricată pe care o poți atinge când vrei tu, n-o să reacționeze. I s-au dus bateriile. S-a dus pe ușă toată copilăria mea de la primul abuz. S-a întors la cel de aseară. Mă simțeam mică, voiam să mă țină tata în brațe. Voiam să îl omor pe omul ăla sau măcar să-l rănesc și eu puțin, cum m-a rănit și el pe mine. Nu o să am vreodată șansa asta.

Am făcut un duș lung aseară, chiar dacă știam că nimeni n-o să spele rușinea pe care o port cu mine. Urma de arsura din locul unde m-a apucat se vedea în oglinda de pe hol. Nu m-am mai admirat ca de obicei. M-am privit cu rușine.

Scriu textul ăsta cu lacrimi în ochi și poate că nu pare mare lucru, dar data viitoare când îți vine să faci orice asemănător de genul unei fete/femei pe care nu o cunoști gândește-te că o să te poarte cu ea toată viața, ca și cum deja te-a omorât în mintea ei de câteva ori. O să fii un soi de bau bau pentru ea. Sau motivul pentru care nu se simte în siguranță în prezența altui bărbat sau se sperie de atingere. O să fie motivul pentru care e rece. Îi arzi sufletul. La fel cum, cu puțin noroc de la Ăl de Sus, o să arzi și tu în locul destinat celor ca tine.

Mesaj către omul cu ochi de șarpe: sper să-ți găsești liniștea fără să o mai furi pe a altora..

×