Confesiuni

La revedere, 2019! Mi-ai cam mâncat sufletul, dar m-ai învățat multe, pt. II

Seria asta de articole există pentru că simt că anul 2019 a fost un an dificil, cu ups and downs, cu de toate. Am decis să vă arăt și o parte din viața mea. No bullshit, just real stuff.


Citiți prima parte aici. Rezumat mic? Martini, am făcut alegeri greșite, am așteptat prea mult. Dacă e prea vag, citește prima parte aici.

Trecuse o săptămână din 2019 și simțeam că e un moment bun să încep să adun bucățile din mine și să încep să le pun la loc.

 Lucruri bune deja începeau să se întâmple, partea profesională începuse să ia o întorsătură plăcută, dar era atât de dărâmată încât bucuria a fost doar pe moment. Mă epuiza orice în perioada asta. Sufeream enorm după omul pe care îl lăsasem în urmă și știam că e penibil să mai fiu blocată acolo. Așa că îmi ocupasem timpul cu ce știam eu mai bine că trebuie făcut ca să treacă durerea: scris, muzică, cărți și muncă.

Am scris mai mult de jumătatea din cartea pe care o să o lansez în 2020 atunci. Am compus foarte mult și am studiat la pian. Era singurul lucru care îmi liniștea anxietatea. 

Mă simțeam extrem de singură. Aveam o singură prietenă cu care mă vedeam des și deja se săturase de dramele mele, dar măcar a rămas acolo. Restul prietenelor erau ocupate cu viețile lor și nu prea am putut să le spun ce se întâmpla cu adevărat cu mine. 

În toată panica mea de-a-mi trăi cu adevărat sentimentele și a trece mai departe a venit și ziua mea. 

Martie 2019, momentul în care eu credeam că o să îmi văd unul dintre visele mele cele mai mari că prind viață. Și a fost real pentru jumătate de an. Am fost cine voiam să fiu. Deși am făcut foarte mult compromisuri ca să ajung acolo. Iar acum visul e pus pe hold. 

Mă epuiza orice în perioada asta. Sufeream enorm după omul pe care îl lăsasem în urmă și știam că e penibil să mai fiu blocată acolo. Așa că îmi ocupasem timpul cu ce știam eu mai bine că trebuie făcut ca să treacă durerea: scris, muzică, cărți și muncă.

Mi-am făcut ziua în Eden, cu toți prietenii mei și apoi m-am retras la una dintre prietenele mele din copilărie acasă, unde am continuat petrecerea. Chiar dacă am spart mulți bani, am ciocnit multe pahare, eu încă nu eram fericită. Iar seara a culminat cu tăcere pentru mine, în timp ce toți cei din jur se simțeau bine la ziua mea. Numai eu nu. Nu puteam să trec peste ce se întâmplase cu inima mea. Era greu. Îl voiam alături. Nu mă sunase de ziua mea.

Boohoo, iar plânge victima! 

În tot acest haos, am avut un prieten foarte aproape, care mi-a ascultat fiecare dorință și tristețe, lamentare penibilă și care, spre nenorocul lui, s-a îndrăgostit de mine într-o perioadă în care ceream mai mult decât dădeam. El voia relație, eu voiam să fiu tratată ca o prințesă mereu, fără să merit. Voiam experiențe noi. Voiam activitate. Stătusem prea mult în casă cu gândurile mele. Voiam să uit. Voiam să pot să simt din nou, așa cum voia el să simt. Dar nu mi-a ieșit deloc. 

Și acum țin minte cum am fost cu cartea la un eveniment, în care chiar am vândut aproape toată cărțile și îl țineam pe hold, pe el. Îi spusesem că nu prea aș vrea să ne mai vedem. Că lucrurile s-au încheiat pentru că nu mă surprinde, nu facem nimic nou, nu mă face să simt. Mă plictisea. La ce ani palpitanți trăisem eu, nu eram obișnuită cu normalitatea. Iar în normalitate, un om ca mine se plictisește. Sau cel puțin se plictisea atunci. 

A venit la evenimentul meu, ca să-mi cumpere cartea. Eu eram cu aceeași prietenă care a fost lipită de mine în anul meu de transformare. Se ocupa de vânzarea cărții și acest băiat se ocupa de mine. Îmi luase băutură. Încerca să mă vrăjească în toată felurile. Să mă recâștige. Tot ce puteam eu să văd când vorbea era ceva ce nu puteam să îi ofer. Nu aveam dragoste de dat. Voiam să umplu un rezervor afectiv gol de câțiva ani. Dar nu era el pregătit pentru asemenea responsabilitate. Evenimentul era gata și noi eram la fel. Gata să nu mai fim ce eram. 

Am decis să mergem la Profi-ul din fața blocului să luăm de-ale gurii. El și-a comandat o supă și nu mai știu ce exact. Nu știam exact cum să îi spun că eu de atunci nu eram persoana potrivită pentru el. Încercam să îi găsesc cât mai multe defecte ca să nu fie dificil să îi spun că se terminase.

A urmat o discuție de ore întregi în care îi explicam direct ce nu merge și a plecat cu coada între picioare. Bravo, Ana! Ai venit, ai stricat, ai plecat. Ca de obicei! A urmat o perioadă în care m-am bucurat foarte mult de timpul cu mine. Nu mă mai simțeam singură pentru că văzusem cum e să fii cu cineva când ai inima atât de grea, mai grea decât poate el să ducă.

Voiam să umplu un rezervor afectiv gol de câțiva ani. Dar nu era el pregătit pentru asemenea responsabilitate. Evenimentul era gata și noi eram la fel. Gata să nu mai fim ce eram. 

Era timpul să mă îngrop în ce am zis eu mai sus, așa că începusem să lucrez în 2 locuri, part-time. Jumătate de săptămână eram într-un loc și jumătate în celălalt. În puțin timp liber pe care îl aveam, îmi găteam, mă uitam la seriale cu supereroi, scriam, citeam și dormeam. 

A fost o perioadă de izolare foarte bună pentru creierul meu. Nu puteam să fac rău nimănui, nu? Păi cum puteam? Dacă nu era nimeni acolo pe care să rănesc?

Așa au mers pentru mine lunile martie și aprilie. Dar când a dat căldura, am început să mă simt din nou în formă. Era timpul să mă dezîndrăgostesc și îndrăgostesc. Luna mai, dar și toată vara, sunt perioadele în care mă simt mai puțin tristă. Totul e posibil. Aveam și bani, aveam și creierul ok, citisem, scrisesem, studiasem, cântasem. Totul era pregătit ca eu să trec mai departe. Aveam toate mijloacele, doar că am ales să intru pe Tinder. Și acolo iar am greșit. 

Sincer, am avut aplicația instalată de-a lungul anilor pentru validare. Nu m-am văzut cu foarte mulți oameni de acolo, nici măcar o mână. Dar acum chiar am reușit să mă combin cu un tip de pe tinder, unul d-ăla care avea cont premium și mi-a apărut la sugestii.

Cineva care plătește lunar bani ca să facă matchuri. Și ciudățenia cea mai mare, era că nu părea genul care are nevoie de-o aplicație ca să-și găsească gagici. Dar am ignorat asta. Cum ignori foarte multe lucruri la început, când cunoști pe cineva. Sau când ești disperat de afecțiune. 

Relația cu el a ținut cam din mai până în august, mă rog, de la oficializare sau ce o mai însemna asta. Nu contează. Știu doar că mi-am jucat toate cărțile prost în combinația asta și am reușit să mă rănesc pe mine, pe prietenii mei și alte victime colaterale pentru că îmi doream cu atâta ardoare stabilitate, să îmi fac o familie, să fiu iubită de cineva încât ați putea spune că am trecut peste cadavre. 

Relația respectivă, oricât de pasională a fost, a fost forțată pentru mine. A fost plină de evenimente care ar fi trebuit să mă facă să renunț. Dar eram așa de neiubită încât m-aș fi agățat de oricine. Îi plăcea să se creadă superior mereu. Să se joace cu mintea mea. Mai ales că știa că am anxietate. Eu ca proasta bârfeam cu el. Na, doar o să fim împreună forever. Nu ajunge informația asta la nimeni. Aveam încredere.

Din păcate, de fiecare dată când îți bârfești prietenii, le dezvălui secretele și, într-un final, nu ești un prieten bun, ci un căcat cu ochi, ei află. Și secretele întotdeauna ies la iveală, într-un fel sau altul. 

Ce am făcut cu el în relație a fost complet anapoda. Ba voiam să se despartă de mine, ba voiam să rămân cu el pentru totdeauna. Ba eram îndrăgostită, ba eram disperată, ba îmi dădea anxietate numai când îl vedeam. Îi făceam tot felul de crize. De ce nu mă bagă în seamă? De ce se poartă rece? De ce? El putea să îmi dea ce voiam, doar că eu nu voiam să îl las. Sabotam tot și asta pentru că știam că nu era complet al meu.

Era al alteia, inima lui era în altă parte. Și sinceră să fiu, mă îndrăgostisem pentru că îmi amintea de fostul, puțin de tot. Doar că era o altă versiune, mai bună, ziceam eu. De unde dracului să știu că nu era așa? 

Ce am făcut cu el în relație a fost complet anapoda. Ba voiam să se despartă de mine, ba voiam să rămân cu el pentru totdeauna. Ba eram îndrăgostită, ba eram disperată, ba îmi dădea anxietate numai când îl vedeam. Îi făceam tot felul de crize. De ce nu mă bagă în seamă? De ce se poartă rece? De ce?

După ce mi-a dat pe tavă tot ce am vrut eu mi le-a luat înapoi pentru că nu am știut ce să fac cu informația așa că m-am transformat într-o victimă disperată de atenție și iubire. Evident că l-am îndepărtat de tot, până când a ajuns să îmi zică această propoziție care mi-a arătat că el chiar nu simțea nimic pentru mine: poate trebuie să te internezi la nebuni. 

Cumva din momentul ăla chiar am început să mă port ca o nebună. Am vrut să-i demonstrez eu. Ce prostie! Din punctul ăla am creat o dramă în cercul meu de prieteni care începuse să se dezlănțuie sub ochii mei, în toate felurile. Ne-am despărțit, chiar dacă eu insistasem să rămânem împreună că o să merg la terapie, o să mă fac bine. O să vezi! Ziua în care am fost la terapie a fost ziua în care mi-am dat seama că nu are sens să mai arunc vina în curtea altcuiva. 

Creasem un nor imens de negativitate și normal că fugise omul ăsta. Doar că în tot procesul ăsta, nici el nu procedase tocmai corect. Nu a fost sincer. Nu și-a spus intențiile reale. Și spre final, și-a cam bătut joc, își tot umfla ego-ul, în diverse feluri. Nu-l blamez. Majoritatea oamenilor ar fi făcut exact la fel. Nu avea nimic de pierdut. Nu ne lega nimic cu adevărat. Eu eram cu inima dincolo, el în alt dincolo. Ne-am intersectat și am făcut fum degeaba. Poate că ne-a ajutat pe amândoi să ne dăm seama de anumite lucruri negre care se aflau în interiorul nostru. 

Iau ca reper aceste evenimente pentru că din august 2019 totul a început să devină din ce în ce mai greu. Am fost până în august omul care dacă se despărțea de cineva era sfârșitul lumii. Căutam mereu o iubire exagerată pe care nu puteam să o primesc de la nimeni vreodată. Dragostea era benzina de care aveam nevoie să creez, să cresc, să cultiv noi părți din mine. Până în momentul ăsta. De-asta v-am expus până acum momentele amoroase, ca să înțelegeți cum priveam eu viața. Nu conta nimic decât iubirea. Să fiu iubită, înțeleasă și răsfățată. Să îmi fac o familie. Vreau copii. Nu mai e timp. Dați-mi iubire! 

Ziua în care am fost la terapie a fost ziua în care mi-am dat seama că nu are sens să mai arunc vina în curtea altcuiva. 

Din punctul ăla mi-am dat seama că o despărțire nu înseamnă mare lucru dacă așa a fost să fie. Să îți pierzi prietenii din cauza ta. Să te îmbolnăvești pentru că te-ai forțat prea tare încercând să fii cea mai bună versiune a ta. Să ai iar anxietate și depresie când abia scăpaseși. Să nu mai știi încotro s-o apuci. Să rămâi fără bani și fără unul dintre joburile part-time pentru că nu mai poți să te ridici din pat și dai toți banii pe medicamente și pe vizite la doctor. Și într-un final să îți moară omul care ți-a arătat ce e iubirea și cum trebuie să trăiești o viață fericită. Toate astea la un loc te fac să te maturizezi forțat. 

Din august 2019 totul s-a schimbat. Complet. Și iremediabil. Am luat-o ca pe un lucru bun pentru prima oară în viața mea și nu m-am mai victimizat. Sufeream consecințele propriilor mele alegeri, dar și consecințele condiției umane. Nu suntem de piatră. La un moment dat cedăm. Fie că e fizic, fie că e psihic. 

Dar vorbim despre asta în partea a III a: https://anapebune.ro/la-revedere-2019-mi-ai-cam-mancat-sufletul-dar-m-ai-invatat-multe-pt-a-iii-a/

2 comments

  1. Ana, îmi place să te citesc. Te citeam acum multi ani, apoi ai dispărut din lista mea, nu știu cum, ca sa te regăsesc recent. ❤️
    Și eu am avut cel mai prost an din viața mea și acum îmi caut terapeut căci m-a dărâmat complet. Sper sa găsesc pe cineva priceput și cu răbdare, intre timp mai trec pe aici ✌️

Comments are closed.

×