Confesiuni

La revedere, 2019! Mi-ai cam mâncat sufletul, dar m-ai învățat multe, pt. a III a

Seria asta de articole există pentru că simt că anul 2019 a fost un an dificil, cu ups and downs, cu de toate. Am decis să vă arăt și o parte din viața mea. No bullshit, just real stuff.


Ca să înțelegeți totul mai bine, citiți prima parte a lui 2019 aici:

Și a doua o găsiți aici:

Înainte să continui această povestire, care promit că are un final fericit, cu tot cu morala și prăjiturele, trebuie să vă spun că nu sunt expuse absolut toate evenimentele. Iar decizia mea să expun anumite momente este ca să vă dau putere. Să vă dau un imbold să deveniți mai buni. Și sincer, mă simt puțin și ca la spovedit. E ciudat să îmi expun părți din viața așa, pe Internet. Mai ales că în ultimele luni din 2019 am fost foarte absentă din online. 

Îmi e super greu să scriu toate astea. Am impresia că am nevoie de o ședință de terapie mai lungă după ce apar pe blog articolele. Sincer, sunt toate scrise în aceeași noapte. M-am așezat la calculator și am scris tot. Simt că trebuia să rămână undeva anul în care am realizat că nu e totul despre mine. Vă las informațiile astea pentru că nu am nimic de ascuns. Nu mă interesează ce cred ceilalți despre mine. Abia acum știu exact cine sunt și cine vreau să fiu. 

Sper ca povestea lui 2019 să ajute și pe alții care trăiesc așa cum am trăit eu să își revină. Și să facă pasul ăla mare: terapie și muncă de convingere cu tine. 

Acum să continuăm.

Când aveam impresia că ce femeie afectată sunt, ăsta s-a despărțit de mine, mi-am bârfit prietenii, au aflat și i-am pierdut și pe ei, aoleu pe cine mai am, m-a lovit sănătatea. 

Să începem cu ziua în care am aflat ce era în neregulă cu mine. Ani de zile am avut vocea răgușită, dar în ultima vreme, după o sumedenie de concerte, începusem să simt niște lucruri puțin mai ciudate.

Mi se oprea vocea când vorbeam, tușeam, mi se umfla gâtul uneori și vorbeam ca un băiat adolescent. Eu am zis că e normal. Că na, dacă am tot cântat, concerte, repetiții, înregistrări e normal ca o voce care nu cânta profesional să se resimtă. Așa că am zic lasă că bag pastile de gât, ceai cu miere și alte remedii despre care auzisem eu că fac bine la gât. 

Tot căutam o școală de muzică unde să învăț să cânt mai bine. Mă enerva teribil că nu puteam să cânt aproape deloc voce de cap. Făceam canto cu o profă și i se părea incredibil că oricât mă chinuiam nu puteam să îmi folosesc vocea de cap. Decât cu un efort extraordinar. 

Dacă aș fi știut că eu de fapt aș fi putut să cânt pe cap, pe piept, cu vibrato, cu de toate, doar că aveam corzile grav afectate. 

Am fost la o audiție pentru o școală de muzică de renume. Îmi recomandase un prieten și am decis că e momentul să învăț cum să folosesc vocea cât mai bine. Era imposibil să nu învăț eu ceva. 

Am ajuns în sala, iar fata de la recepție mi-a spus că mai sunt 3 persoane înaintea mea. Erau numai copile și erau toate extrem de emoționate. Eu nu eram. Cântasem pe scene, cântasem la karaoke, aveam piese înregistrate, mersesem la emisiuni. De ce să îmi fac eu griji oare? 

Ce știam eu? Aveam toate motivele. 

Îmi amintesc cum ajung în sală și profa mă întreabă foarte liniștită:

-Ce cânți?

-4non blondes, What’s up, am zis eu. Venisem fără să pregătesc nimic. Așa eram de sigură pe mine. 

-Aoleu! Toată lumea cu piesa asta! Sper să nu mă dezamăgești. 

Mă urc pe mini-scena din sala ei. Începe piesa să curgă pe Youtube și eu încep să cânt. Cam 20 de secunde și mă oprește. 

-Acum cântă mai încet, te rog. Îmi spargi timpanele!

Mai cânt încă 20 de secunde și mă oprește iar. Îmi zice să stau pe scaunul de la biroul ei, apoi începe să noteze ceva pe o foaie de hârtie. 


-Tu mai ai 5 concerte și rămâi fără voce! 

-Nu cred așa ceva. Păi am o grămadă de cântări?

-Nu mă interesează pe mine ce ai tu. Tu auzi că rămâi fără voce? Ai noduli imenși pe corzi care te împiedică să cânți corect. Du-te la doctorul de aici și spune-i că te-am trimis eu.

-Dar…

-Cu sănătatea nu te joci. Ai cântat ca un adolescent căruia i se schimbă vocea. Și ai țipat. Pentru că numai așa poți să cânți. Sper să nu fie nevoie de operație! 

-Poftim?

-Aoleu, acum de ce plângi? 

-Pentru că nu aveam nevoie de asta acum. 

-Aoleu, în viață singurul lucru important e sănătatea. Restul vin. Nu e normal să obosești așa repede! Indiferent ce gen de muzică abordezi. Sunt unii care cântă 6 ore întruna și nu au nimic. 

-Dar…

-Dar ce vrei să auzi? Că ai voce? Sigur că ai. Ai putere! Dar ești bolnavă! Vino la mine când te vindeci! 

Și dusă am fost. În capul meu cariera mea muzicală era pa. Totul se ducea de râpă. Pa, prieteni! Pa, relație! Pa, muzică! Cu ce am mai rămas în 2019? 

La câteva zile după discuția asta am fost la doctor și mi s-a confirmat tot ce îmi spusese profa. Aveam noduli atât de mari pe corzi încât nu se închideau și nu ieșea sunetul corect. Mi s-a recomandat 1 lună de pauză vocală TOTALĂ cu tot cu medicamente, restricții alimentare și tratament cu aerosoli. 

Vestea proastă e că nici după ce am stat o lună întreagă fără să vorbesc și nu prea am ieșit nicăieri, iar când am ieșit am comunicat cu oamenii prin Google Translate, nici atunci nu era vocea bine. Mi-a spus că am nevoie de încă 3 luni să îmi revin fără să cânt, să limitez comunicarea și apoi încă 3 luni de exerciții foniatrice. Asta însemna că în luna martie abia o să pot cânta. Păi și în 2019 nu mai cântăm, gata?Dar dacă mă duceam din nou la doctor și nu eram bine? Dacă trebuia să mai fac iar pauză, iar medicamente, iar aerosoli? 

Și în punctul ăsta depresia se instalase frumos de tot la mine în viață.  Nu mai aveam energie de nimic. Iar de la stres făcusem psoriazis și trebuia să mă ung cu 2 creme diferite din cap până în picioare, zilnic. 

Imaginați-vă că cel mai vorbăreț om nu avea voie să comunice, trebuia să stea îmbălsămat în creme 24 din 7 și mai trăia toate astea și singură. Am stresat ca lumea toată familia, cât și pe celelalate două prietene pe care le mai aveam. Eram disperată de comunicare, de socializare, de o fărâmă de afecțiune. Cineva care să mă asculte. 

Era momentul să merg la terapie. Avea să fie singurul moment din zi în care vorbesc. Muncesc de acasă. Limitez orice fel de comunicare cu lumea exterioară și încerc să privesc în mine, să vedem ce e stricat și cum repar. Și fizic, și psihic. 2019 era anul terapiei. Gata!

Dar înainte să iau decizia asta, voiam să îmi câmpii. Am simțit atât de puternic că nu mai am de ce să trăiesc pe planeta asta, că fac umbră pământului și că nu contribui cu nimic, ba mai rău, doar stric. Aveam crize de nervi pentru că nu puteam să vorbesc deloc, dădeam cu pumnii în pereți, plângeam cât se poate de încet ca să nu îmi afectez vocea. Nu m-am simțit în viața mea atât de singură. Când mi s-au spart toate oalele în cap monstrul din interiorul meu abia făcea ochi, abia se trezea, abia se forma și abia aștepta să iasă afară la joacă. Să strice. 

M-am gândit perioade lungi din zi cum aș putea să mor. Înfometare. Deshidratare. Comă alcoolică. Să iau forfecuța de unghii și să mi-o bag direct în jugulară. Să mă arunc de la etaj. Să beau Domestos. Aveam gândurile astea constant. Petreceam ore bune din zi doar încercând să dau pe mute vocile care-mi spuneau cât de bine le-ar fi tuturor fără mine. 

Lipsa de somn era deja extremă. În ultimele 2 săptămâni din august dormisem în total 20 de ore. Dacă erau 20. Iar creierul meu era deja de necontrolat. Până când într-o zi m-am trezit de dimineață și mi-am pus viața în ordine pe hârtie. 

Începusem prin stabilizarea vieții profesionale, să mă implic mai mult la unul dintre proiecte, să muncesc mai mult, să îmi țin mintea ocupată. Să citesc mai mult, să scriu mai mult și să dorm mai mult. Să merg la sală și să mănânc sănătos. Să nu mai beau deloc. Să nu mai fumez. Să nu îmi mai sabotez viața. Să îmi cumpăr haine noi. Să am mai multă grijă de cum arăt. Să merg la terapie. Să fiu mereu deschisă cu ce simt. Să cresc mai mult. 

Prima ședință de terapie a fost ca o partidă bună de sex. Am fumat o țigară după și m-am simțit complet eliberată. 

Când am ajuns în cabinet mă simțeam slabă, toxică, deprimată, deplorabilă, demnă de milă, un căcat cu ochi. Propoziția care m-a făcut să îmi dau seama că nu ar trebui să mă simt vinovată sau să mă urăsc atât a fost:

-Ai trecut prin atât de multe lucruri din copilărie și până în prezent și totuși continui să lupți. De ce ai vrut să te oprești? Ești puternică. Te poți schimba! 

Și țigara aia, din curtea interioară, cu iarba verde și florile magenta care-mi făceau cu ochiul m-au convins de îndată ce soarele mi-a picat pe față. M-au convins că pot. Că e un nou început. Victima care-și plânge de milă și caută vinovați a murit. Urmează un nou capitol. 

2 comments

  1. Hellow! Am observat ca mentionezi destul de des acea relatie cu tipul cu care s-a terminat tot in august. Simti ca ai trecut peste total? Sincer, ma regasesc in ce spui si nu pot sa mint ca oricat cacat mi-ar fi facut fostul, e deja a 9-a luna in care imi mai vine in cap si ma gandesc cum ar fi fost un univers paralel in care noi am fi avut o familie impreuna. M-a lasat si pentru alta, oh, piece of cake :)) deci chiar sunt curioasa ce simti tu legat de asta. Pup!

    1. Îl menționez des pentru că nu am mai fost cu nimeni de la el. Nu am mai avut cu ce să compar că am decis să rămân singură puțin. Cred că sunt persoana greșită pe care să o întrebi. Am fost îndrăgostită de același om 4 ani de ani de zile și mi-a trecut și m-a luat de o mie de ori și am dat 1000 de șanse și am luat-o de la capăt la nesfârșit. Dar cel mai bun lucru pe care l-am făcut, de data asta, e să mă dezvolt eu profesional și să fiu focusată pe proiectele mele și pe sănătate.

Comments are closed.

×