Confesiuni

La revedere, 2019! Mi-ai cam mâncat sufletul, dar m-ai învățat multe, pt. I

Seria asta de articole există pentru că simt că anul 2019 a fost un an dificil, cu ups and downs, cu de toate. Am decis să vă arăt și o parte din viața mea. No bullshit, just real stuff.


Nu sunt un om extrem de pozitiv, nu vreau să mă numesc nici negativist, ci mai degrabă realist. Dar știm cu toții că ăsta e un fel pompos de-a spune că ești prea dur cu tine și cu realitatea altora.

Cu această idee aș vrea să încep o poveste foarte lungă a celui mai provocator și greu an din viața mea. O să fie un articol lung, cam cum sunt majoritatea de pe aici, dar sper să citiți și să învățați ceva despre mine, despre voi, despre oameni în general.

Să învățați să vedeți dincolo de propria persoană pentru că e important să nu gândiți că toată lumea e ca voi. Asta a trebuit să o învăț pe pielea mea.

Salutare, eu sunt Ana. Știți deja asta, doar sunteți pe blogul meu. 

Doar că ce ar trebui să știți despre mine este că ăsta e primul an când încetez să mai fac pe victima și să dau vina pe alții pentru lucrurile urâte pe care le pățesc. Cu treaba asta în minte, au fost o sumedenie de evenimente care s-au întâmplat anul ăsta din cauza mea, din cauza altora, poate o însumare a celor două, dar și unele care s-au întâmplat din voia Ăluia de Sus. Sper că exiști, pentru că eu încă nu cred în Tine. Dar asta e altă poveste pentru altă ceașcă de ceai, uitată în bucătărie, cu plicul în ea. 

Am început 2019 pe balconul garsonierei mele minuscule din Obor, cu o țigară în gură și sticla de Martini la picioare. Garsoniera în care stăteam era fix pe colț cu intersecția de la Obor, așa că aveam o priveliște cu tot cartierul, cu toate mașinile și cu toate artificiile date pe stradă, din balcon și, pe alocuri, de pe acoperișurile blocurilor. 

Ăsta e primul an când încetez să mai fac pe victima și să dau vina pe alții pentru lucrurile urâte pe care le pățesc.

Așteptam. Ceea ce fac de foarte mult timp. Așteptam ca cineva să îmi livreze puțină fericire. În momentul ăla, ca și multe momente din ultimii 4 ani, așteptam ca omul pe care îl iubesc, sau iubeam, cine dracului mai știe, să mă sune. Să îmi spună dacă vrea să vin și eu la petrecerea de Revelion. Știa că nu am planuri. Toți prietenii mei aveau viețile lor și credeau cumva impresia că aveam și eu una. Doar că eram atât de pierdută în propria perspectivă încât nu sunt sigură că mai știam ce înseamnă să trăiești cu adevărat. 

Tocmai ce încheiasem o colaborare cu o agenție dragă mie, zic dragă pentru că oamenii de acolo sunt niște sfinți, eu am fost puțin a dracu’ pentru că voiam să fiu creativă într-un loc în care nu puteam. Și am învățat asta cu greu.

Făcusem cumpărături, plătisem chiria și toate utilitățile, trecuse și Crăciunul și petrecusem timp cu ai mei. Îl sunasem pe bunicul meu fără să știu că e ultimul lui Crăciun. Îmi spusese cu câteva zile în urmă că ne așteaptă la el, de Crăciun sau a doua, sau chiar a treia zi. 

Ai mei au petrecut o zi sau două cu mine și apoi au plecat din țară, dar eu nu avusesem nicio scuză decât că fugeam după iubire, cum o facem cu toții, într-un fel sau altul. 

În seara aia băusem toată sticla de Martini și fumasem un pachet de țigări. Depresia pe care o simt în fiecare an, odată cu schimbarea anotimpurilor, odată cu perioada sărbătorilor, era înfiptă bine, deși eu o ignoram. Mă așteptam ca acest om pe care-l iubeam să mă cheme la petrecere, dar noi nu eram nimic. Eram într-o zonă gri. Care, să fiu sinceră, e cam un mood pe care-l are toată viața mea. Indiferent a cui e vina, deși consider că e a mea în mare pentru că permit asta. În ciuda faptului că sunt un control freak veritabil și nu există decât alb sau negru, viața mi-a tot dat gri. 

Eram într-o zonă gri. Care, să fiu sinceră, e cam un mood pe care-l are toată viața mea.

Am stat pe balconul ăla, bând și uitându-mă la oameni care se simt bine și imaginându-mi că o să trăiesc vreo poveste de dragoste nemaitrăită. Dar s-a făcut 12 noaptea și am început să sun oameni. Primii pe listă au fost ai mei, apoi bunicul și apoi el. Apoi câteva prietene apropiate și cam atât. Nu am un cerc mare de prieteni. L-am sunat pe el plină de speranță, poate acum o să fie momentul ăla în care mă cheamă, dar nu. Mi-a spus că imediat termină acolo și ne vedem la el.

Dar s-a făcut 4 dimineața și deja eram beată bine de tot. Eram terci. Abia mă țineam pe picioare, dar eram machiată și aranjată ca de petrecere. 

Gânduri negre îmi zburau prin cap, dacă mă arunc de la 8 și nimănui n-o să îi mai pese de mine? Dacă mor acum, câți o să plângă? De ce îmi fac asta? De ce m-am îmbătat și aștept mereu după o iubire care a murit acum 2 ani? De ce îmi place complicat și nu simplu? De ce nu și-au făcut planuri cu mine prietenii mei? De ce mereu sunt în urma tuturor și viața mea nu e trăită, ci distrusă? 

Am stat pe balconul ăla, bând și uitându-mă la oameni care se simt bine și imaginându-mi că o să trăiesc vreo poveste de dragoste nemaitrăită.

Și cum stăteam eu așa, beată, întinsă cu jumătate de corp atârnândă pe marginea balconului, mă gândeam că anul ăsta care vine, 2019, e anul în care nu o să mai beau, nu o să mai fumez, nu o să mai iubesc același om. E anul schimbării. O să mă maturizez și-o să fiu bine. Așa a fost, mai puțin penultima parte, deși aproape am reușit să o omor de tot. 

– Haide vii?, zicea vocea de dincolo, din speakerul telefonului meu.

Aveam de ales? Trebuia să merg acolo, să îmi vărs oful, să țip, să spun lucruri urâte. Trebuia să fac ceva să mă simt mai bine. Nu voiam să fac toate astea, dar ăsta era modul meu de-a spune că vreau să mă iubești. Vreau să îmi dai ce am nevoie. Vreau să fii cu mine cum vreau eu, nu cum crezi tu că trebuie. 

Nu am fost înțeleasă și cearta a fost aspră rău. Am dormit la el și m-am trezit a doua zi cu un alt wake-up call. 

Una dintre prietenele mele, cu care pierdusem legătura, îmi trimisese un mesaj plin de venin. În special pentru că avusesem un moment de slăbiciune tâmpit și cam stricasem prietenia, la un moment dat. Dar crezusem că am trecut peste asta. Aparent, nu. Mi-a spus că sunt un om oribil și că merit tot ce vine spre mine în anul ce urmează. Și sincer, avea dreptate. Nu eram un om prea bun în punctul ăla.

Eram hedonist, egoist, victimă tâmpită și persoana aia care se plânge de tot și nu e mulțumită niciodată. Eram gagica aia care își vorbește prietenii de rău dacă se poartă în vreun fel în care nu-i convine ei. Dacă mă dezamăgeai, mă răzbunam cumva. Dar ce nu știam eu e că mereu mă răzbunam pe mine. Mă îndepărtam puțin, câte puțin de propria umanitate. Devenisem un monstru hrăpăreț. 

Nu se mai putea trăi așa. Nu mai. Gata! 

Mi-a spus că sunt un om oribil și că merit tot ce vine spre mine în anul ce urmează. Și sincer, avea dreptate.

-Unde pleci?, zise el pe jumătate adormit.

-Acasă. Mă duc la dreacu’!

-Aoleu, e 11! Ne-am culcat la 4 dimineața. 

-Nu îmi pasă. Asta trebuie să ia sfârșit!

-Doar că ți-a dat A. un mesaj, nu ar trebui să te răzbuni pe mine.

-Doar pentru că te iubesc, nu ar trebui să te porți așa cu mine. Îți bați joc!

-Despre ce vorbești, Ana? Nu ți-am mai zis de o mie de ori că nu mai putem să fim împreună? Nu merge! Ce căcat nu înțelegi că nu ne potrivim?

-Atunci ce caut aici?

-Exact. Ce cauți? 

-O să plec!

-Foarte bine!

Și dusă am fost. Acum dacă voi credeți că el e personajul rău, Lupul, Dracul și ce mai vreți voi, vă înșelați. Luați puțin context. Îi murise unul dintre elevi, el fiind un soi de prof de muzică. Murise un elev pe care îl iubea ca pe un frate. Nu știusem cum să fiu alături de el, nu i-am dat niciun fel de susținere, decât mâncare și băutură. Și evident scandal, reproșuri și răutăți, dar și joculețe prin care încercam să îl conving să fim împreună. În tot timpul ăsta, omul era devastat de pierderea lui. Cum spuneam, egoism. 

M-am întors la apartamentul meu, unde se vedeau lucrurile pe care le trăisem cu o seară înainte. Sticla de Martini, scrumiera, mirosul de fum, haine peste tot, farduri prin toată casa, sticle de bere, resturi de mâncare. Era timpul să fac curat și să iau deciziile pe care trebuia să le iau. Mai am puțin și fac 30 de ani și așa trăiesc? Asemenea lucruri fac? Permit să mă simt așa tot timpul? Era momentul să pun punct. Gata! Ana din 2019 nu o să mai fie așa. 

Din păcate, aveam să aflu că Ana din 2019, cam până prin septembrie, avea să fie cea mai proastă versiune a ei. Avea să facă toată greșelile tâmpite din lume. Să fie cea mai egoistă și persoana care suge aerul din fiecare cameră în care intră. 

După ce am făcut curat, am plâns și am adormit cu gândul la câte lucruri nasoale mi se întâmplă pur și simplu, săraca de mine! Am retrăit toate momentele negative din 2018 în doar 20 de minute cât mi-a luat să adorm. Am dormit toată ziua atunci și din ianuarie 2019 până în noiembrie aveam să trăiesc un val care mă va maturiza complet. Nu știam cât de mult o să mă schimb în 2019.

Dar înainte să aflăm ce și cum am schimbat, ar trebui să trecem în revistă următoarele evenimente. 


×