Am început să urmăresc serialul acum câțiva ani. Mereu la fel: deodată și cu sufletul la gură. La Casa De Papel nu e un serial. Nu mă înțelegeți greșit. E o experiență pe care o trăiești cu inima mai întâi de toate.
E un roller-coaster emoțional. Impulsivitate. Jocuri. Planuri. Bani. Prietenie. Sex. Iubiri. Idile. Răzbunare. Întorsături de situație. Dacă mă întrebi pe mine, La Casa de Papel îți va frânge inima. Serios! Nu te uita decât dacă ești vreun masochist d-ăla.
O bandă de criminali, hoți, ultimii oameni se împrietenesc. Trăiesc mai intens decât am face-o noi vreodată. Trăiesc suspansul pe care noi doar îl visăm. Nu avem curajul să facem nimi din ce fac ei. Noi nu avem curajul să trăim la intensitatea aia.
Personaje cu nume de orașe pe care le urăști. Le iubești. Îți e milă. Te identifici. Te răscolesc. Le urăști din noi. Ce bezmetici! Hedoniști! Ce anarhiști! Ce curve! Trădători ai neamului! Dar au tot ce nu avem noi: curaj.
La Casa de Papel te face să îți pui întrebări. Să vrei mai mult de la tine. Oare iubești suficient? Oare ai avea tupeul să faci măcar 1% din ce fac ei? Ce e răul? Ce e binele? Te îndrăgostești de cine nu trebuie. Și ei fac la fel.
Iei deciziile greșite. Și ei fac la fel. Care e diferența dintre un hoț, un criminal, un om care nu respectă legea și noi? Tupeul. Bunul simț. Moralitatea. Principii. Societatea. Suntem cu gura mare pentru că crescut cu privilegii.
Nu ei. Nu Tokyo, nici Nairobi. În niciun caz Denver, sau Berlin. Unul mai bolnav decât celălalt. Ei nu au avut un Crăciun frumos ca noi vreodată. Ei au crescut fără frică de moarte. Fiindcă atunci când erau copii nu s-au putut bucura ca noi. Nu au avut privilegiul.
Fură. Amenință. Abuzează puterea. Care e limita dintre rău și bine? Politician sau hoț cinstit? IT-ist sau hacker? Șeful băncii sau ăla care-și bagă bani tăi la el în buzunar? Toți suntem o apă și un pământ. Pentru că un singur lucru ne leagă: supraviețuirea. Dorința de-a rămâne în viață.
Ca să ce? Unii dintre noi nici nu mai știm cum e să trăiești cu adevărat.
Dar asta vezi în Casa De Papel. Emoție continuă. Dacă nu ți-a frânt inima serialul ăsta, înseamnă că nu ai una. Dacă nu ai plâns nici măcar o dată, înseamnă că bella ciao de aici! Trăiești ca un robot. Verifică-ți softu’, tati! Pare că are nevoie de un update.
Dacă nu te îndrăgostești de explozia de viață a lui Tokyo, sau de mămoșenia lui Nairobi, dacă nu vrei să îl iei în brațe pe Denver atunci când frica lui se manifestă prin violență, dacă nu vrei să dormi cu Helsinki și el să fie lingurița mică, dacă nu te enervează cât de deștept e Rio, sau cât de psihopat e Berlin și cum se bucură de viață indiferent de situație, sau regulă, dacă nu vrei ca Lisbon să fie partenera ta de neobrăzări, Stockholm prietena aia pe care o suni când ești tristă și dacă nu vrei să îl iei în brațe pe Profesor de fiecare dată când suferă cât toți la un loc, atunci nu ai inima.
Ăsta a fost cel mai lung gând al meu. Din acest text. În serialul ăsta cu toții sunt răi, dar și buni. Ai vrea să-i repari și să-i vezi fericiți. Unii nu scapă cu viață și e just. Riști. Uneori câștigi și fugi cu banii într-o țară străină, alteori pierzi și ai glonț în cap. E ca în viață.
În La Casa De Papel nu există ieșiri și intrări. Există solidaritate. E o metaforă imensă pentru supraviețuire. Fiecare trăiește cum știe.
Unii dintre noi nici nu mai știm cum. De asta există seriale precum La Casa de Papel care să ne dea insomnii. Să ne facă să iubim niște hoți infecți. Care vor să bage cheat code-uri la viață. Îi urăm. Că noi nu suntem așa de neînfricați. Noi nu avem un Profesor care să ne ghideze fiecare mișcare. Noi nu trăim atât de intens. Atât de yolo. Noi respectăm regulile ca niște oițe bune. Fără cap uneori.
Suntem fericiți? Dar e cineva vreodată. Doar că noi nu facem nimic ca să ne fie bine. Noi suntem atât de căcați pe noi. Ne e frică să trăim. Nu spun că ar trebui să ne înarmăm cu un AK-47 și să dăm buzna în Banca Națională a României cu încă 7 prieteni, cântând Bella Ciao. Evident că nu asta te învață serialul ăsta. Puta Madre!
Te învață că uneori, chiar dacă ai un plan, viața te surprinde. Chiar dacă ai calculat fiecare secundă din următorii 5 ani, tot poate să meargă ceva prost. Uneori linia dintre bine și rău e atât de subțire încât depinde doar din ce parte a pistolului privești. Mai mult, depinde cu ce intenție. Te învață că ești privilegiat. Să te bucuri de ce ai. Sau să lupți pentru mai mult.
Fiecare își definește binele și răul cum vrea. În Casa de Papel nimeni nu-și plânge de milă. NU E TIMP! Nu ai timp de traume. De depresie. Nu ai timp să suferi. Uneori nici nu mănânci. Trebuie doar să acționezi. Tu ce-ai face? Dacă ai ști că ești într-o cursă împotriva timpului? Că ești prins ca un șoarece într-un labirint în flăcări? Ai plânge ca un căcat sau ai lupta în continuare?
Asta e Casa De Papel. Intens. Te fute în toate găurile din suflet. Începi serialul și la finalul lui nici personajele, dar nici tu nu mai ești la fel.
