fbpx
Interviuri

Interviu cu Anca Zaharia, femeia care citește și nu se mai oprește

Interviurile sunt fix ce credeți voi. Iau oameni care-mi plac și le pun întrebări. Doar că față de interviurile clasice eu vreau neapărat să pun întrebări mai intime, mai emoționante ca să aflăm mai multe despre ce e în sufletul lor.

Seria de interviuri începe cu Anca Zaharia, scriitoare, traducătoare, seducătoare, sarcasmatoare, coordonatoare și de toate are femeia asta. Pe lângă faptul că pe Facebook are #numaiagățațpeFB, #ZahariaInLuna și #ZahariaSiChiria, o mai știți și drept autoarea cărților Sertarul cu Ură și Suicid’‘.

Să vedem acum ce se ascunde dincolo de hashtags.

Salut, ce faci? De fapt, pe tine lumea ar trebui să te întrebe altceva. Salut, ce mai citești? Și dacă tot te-am prins în întrebare, bagă o recomandare din #ZahariaInLuna!

Hai, salut! Eu fac cam același lucru de câțiva ani încoace: scriu la câteva cărți în paralel și probabil că nu voi termina niciodată vreuna și nu voi mai publica prea curând, traduc câteva cărți în paralel, niște PR, niște Copywriting, niște recomandări de carte pe ancazaharia.ro.

Și abia acestea din urmă vin cu o mai mare ușurință, cum bine ai observat și tu, pentru că nu doar că îmi place să citesc, ci chiar sunt dependentă de asta. Cu tot ce implică dependența, cu mâini care tremură și priviri încețoșate în lipsa elementului-cheie.

Mă simt groaznic dacă trece o zi fără să mă „droghez” măcar cu câteva pagini, am nevoie de această evadare pentru că altfel aș lua-o razna, așa că recomand cam tot ce citesc. De-a lungul timpului, am devenit mai selectivă, cum era și firesc, așa că îmi place cam tot ce citesc, deci cam tot ce pozez și apoi postez pe Instagram, Facebook și site.

E atât de soft totul încât mă enervez și pe mine, sunt ca un bătrân care se rănește trăgând cu disperare de el în prezența unei tinere pentru că nu mai are nici o reacție și refuză să accepte. Nu vreau să mă rănesc.

Am făcut un research prin lumea interviurilor cu tine. Toți te întreabă de ce citești, de ce îți place, de când, cum e să fii scriitor, librar, traducător. Eu o să te întreb, de ce nu citești?

Că sunt deprimată. Am și perioade lungi în care stau în pat de dimineața până seara și de seara până dimineața, când nu ies din casă, nu descui nici dacă amenință cineva să spargă ușa, nu fac duș pentru că nici ăla nu mai are rost și nu citesc pentru că prefer să am ochii închiși și capul sub pernă, rulând în buclă tot ce am dat în bară în aproape 30 de ani de viață. Altfel, nu prea îmi vin în minte alte lucruri sau situații care să mă împiedice să citesc.

Mă simt groaznic dacă trece o zi fără să mă „droghez” măcar cu câteva pagini

Ca să fiu sinceră, te urmăresc de ceva timp pe social media și îmi placi foarte mult. Pot să te fur și să te bag într-o carte? Tu ai făcut treaba cu furatul oamenilor?

Știi că se zice că toți ăia buni ar fi deja luați? Eh, cam așa și în cazul meu. Oamenii care îmi plac sunt foarte bine acolo unde sunt și acum, înțeleaptă, nu mă mai apropii de idoli. Îi admir de la distanță.

Asta la propriu.

La figurat, de furat oameni ca să-i pun în cărți… ceva trebuie să iau și eu din viața asta, nu? Nu pot pleca cu mâna goală, așa că fur esențe și caracteristici, rareori le prelucrez, dar întotdeauna le pun în cărți, așa că nu am nimic împotrivă dacă ajung și eu în cartea cuiva. E inevitabil. Mai ales ca personaj negativ, că știm că we all look bad in someone else’s story.

Am înțeles că citești cam 100 de cărți pe lună. Dar cât de mult scrii, domne’? Și pe unde te mai citim dacă nu pe ancazaharia.ro sau prin paginile Suicid, Jurnal de librar, Sertarul cu ură și, mi-a șoptit mie o vrăbiuță, că în curând și-n Fetița care dezbină. Haide, zi-ne că așteptăm cu sufletul la URĂ. Pardon, gură!

Apreciez încrederea, dar sunt cam 100 pe an. N-aș mai cere nimic de la univers dacă aș reuși măcar 50 pe lună, dar deocamdată nu reușesc. Aștept pensia. Fetița care dezbină e un volum de proză scurtă care e de mult în lucru și va mai rămâne așa, vreau să iasă după ce voi simți că am dat tot ce aveam mai bun. Dacă mai rămâne „în cuptor” sau, mai bine zis, în laborator o vreme de un an ori doi ori cinci, asta nu știu. La fel este și romanul la care scriu de câțiva ani. Câteva pagini pe an, când îmi aduc aminte și mi se pare că aș avea ceva de spus.

Fiind din breasla asta, a jonglerilor de cuvinte, tot primesc o întrebare. Cum ai reușit să publici o carte? Și mă stresează grav. Acum mă gândeam să dau stresul mai departe. Explică-mi ca la proști, cum ajungi tu, ca scriitor la început de drum să publici? Zi-mi, că tot aștept mailuri de la edituri! :))

Scriu de când mă știu. De la o vreme am început să pun laolaltă poeziile. Le-am recitit, am scos unele, am băgat altele. Fără să îmi propun vreo clipă să „devin” scriitoare, să public. Voiam doar să-i dau formă de carte. Când a căpătat-o, mi-am dat seama că tot nu știu dacă e o carte sau nu, chiar dacă documentul arată ca un manuscris.

Cine să-și dea cu părerea și să fie obiectiv, fără să mă menajeze cu indulgența de prieten?

Tocmai o editură, mi-am dat atunci seama. Am trimis manuscrisul, am rugat editura să citească și să-mi zică tot ce e bine sau rău, cum se simțeau mai confortabil, promițând să nu mă supăr, indiferent de răspuns. Răspunsul a fost scurt: „Am citit, publicăm înainte de târg”. De unde am dedus că nu a fost oribil manuscrisul. Dar m-am întrebat des în ultima vreme: ce ar fi fost dacă răspunsul era „nu”? Probabil că mi-aș fi văzut de viață în continuare, iar în librării nu ocupau spațiu „operele” subsemnatei. Și cam atât.

Uite o întrebare pe care nu am găsit-o online nicăieri. Care este paragraful tău preferat dintre tot ce ai scris până în prezent? Dă-mi-l că e posibil să mi-l tatuez pe mine. Glumesc. Sau poate nu?

Eu cam uit ce scriu, deci peste ceva vreme s-ar putea să dau de altceva scris de mine și să-mi schimb părerea, dar acum aș zice că sunt încă de acord că e o anume frumusețe în versurile din Sertarul cu ură, deși nu una de tatuat, că romantic sigur nu e:

marți noaptea vor fi
-20 de grade, ai zis
nu-i nimic
te despic și dorm în tine

unde e cald

e mereu cald

Asta cu scriitorii preferați e răsuflată pentru că știu că nu poți să alegi, doar citești enșpe mii de cărți pe lună. Dar eu o să fiu Gicuță Contra și o să te întreb ce scriitori nu prea poți să digeri. Nu intră, frate! Nici cu un pahar de apă după. Nici cu cafea.

Să nu cumva să se lase fără scandal, nu? Am zis asta des și se interpretează fie ca invidie, fie ca rea-intenție: nu-mi place scriitoarea Irina Binder. Au am zis și că nu ar trebui să existe cărțile ei, dar mi-am schimbat părerea: cine sunt eu să stabilesc ce e nepotrivit pentru alții? Dacă mie mi se pare că scrie foarte prost și că are vocabularul unui minor abia scăpat de dinții de lapte, cu intelect (care o exista, nu zic) invizibil în cărți, cu niște obsesii care par clinic nesănătoase, de ce ar trebui ca părerea mea să afecteze pe altcineva? De asta vorbesc, de ceva vreme, doar despre cărțile care îmi plac și pe care le recomand, cu argumente, unora sau altora.

Am zis asta des și se interpretează fie ca invidie, fie ca rea-intenție: nu-mi place scriitoarea Irina Binder.

O să îți pun și o întrebare lame. Care-s planurile de viitor cu scrisul? Că din ce știu niciuna dintre noi nu se îmbogățește prea curând. Îți faci editură? Îți faci librărie? Aștepți oamenii cu vin fiert și caterincă, direct de la intrare? Instruiești hostesse să recite haikus? Dă-mi ceva!

Nu am planuri de viitor pentru că nu pot vizualiza viața mea… nici pe aia de mâine. Dar visez la două librării gemene. Doar visez. Cu vin și prietenie și cărți excepționale.

Hai că gata! Te-am ținut deja o mie de ani. Ca încheiere, îți dau o provocare. Înjură pe cineva, dar fă-o cât mai literar. Fără înjurăturile clasice, pls. Doar suntem intelectuali.

Sunt într-un moment al vieții în care nu că m-am îmbibat de sirop, lapte și miere, că e scârboasă imaginea înainte de toate, dar nu mai sunt așa de capabilă să arunc cu spurcăciuni și scârboșenii în toate direcțiile. Nici măcar literar, poate de asta nu pot nici să scriu în perioada asta. E atât de soft totul încât mă enervez și pe mine, sunt ca un bătrân care se rănește trăgând cu disperare de el în prezența unei tinere pentru că nu mai are nici o reacție și refuză să accepte. Nu vreau să mă rănesc.