Ieri, în timp ce mă chinuiam să îmi fac tema la terapie, m-am răzgândit pe drum și-am decis să scriu un text literar.
Vedeți mai jos ce-a ieșit.
Plângeai pe jos. Erai departe de unde mă aflam eu, te auzeam în ecou.
Ca și cum ai fi într-o pivniță, sau poate o fântână. Nu știam cine ești, dar știam că te cunosc. Unde ne-om mai fi văzut? Pe la vreo petrecere de deprimați? Prin vreo facultate? La cineva acasă? De fapt, nu aveam cum să-mi dau seama. Era ciudat că știam atât de bine plânsetul tău.
Îmi aducea aminte de piesa aia tristă pe care o ascult mereu pe repeat ca să mă întristez și mai tare. Poate ai nevoie de o îmbrățișare. Nu mai știu eu cum să ofer afecțiune, sau poate că-mi amintesc pe drum. Nu știam dacă merg în direcția potrivită, dar m-am luat după mirosul de cremă de zahăr ars și pizza făcută în casă. Ești singură. Plângi singură pe jos. E frig. Dar măcar ai bunătăți, nu?
Nu poate să fie chiar așa de rău dacă ai pizza și cremă de zahăr ars. Probabil că și ție îți plăceau când erai mică. Erau preferatele mele. Aveau gust de iubire. De fapt, amândouă știm ce gust au dulciurile, dar nu suntem familiare cu ce gust are iubirea.
O fi sărat, ca o tocăniță moldovenească bună? Sau dulce ca o budincă de ciocolată la plic sau lapte cu cacao?
Poate că-i mai mult o combinație. Cartofi prăjiți cu ketchup și cu ou prăjit, salată de roșii și ceapă. Și multă pâine de casă. Iubirea cred că-i o combinație de lucruri.
Plângi în continuare și te tot caut să te iau în brațe. Dar doar pentru 10 secunde. Asta e limita până vreau să fug. Mai știi ce frumoasă era pădurea toamna? Când te jucai cu toate frunzele afară și pescuiai pești imaginari în fața blocului? Urla bunică-ta după noi din tot rărunchii și ne durea undeva. Eram atât de absorbite de natură. Și acum ne-am baricadat în casă. Ne e frică. Afară e periculos.
Mai știi că știam în funcție de anotimpul de afară când vin să ne viziteze ai noștri? Iarna și primăvară. Mai știi? Nu mai plânge că vin imediat. Știu că e greu, dar promit că vin, te iau în brațe și stau cu tine cât e nevoie. N-o să te pun să dormi și apoi o să plec. N-o să plec.
PROMIT! Am început să alerg și m-am împiedicat pe scări. M-am lovit.
Mai știi când ne juleam căzând din copaci ca să primim atenție de la bunicul? Și el râdea și ne spunea că cine se uită la noi vede numai semne de bună purtare. Când colo eram cel mai bun copil din lume. Doar că nu știam cum să o arătăm celorlalți. Eram ai pădurii. Toată ziua prinși în mrejele ei. Pădurea era liniștită și agitată, frumoasă și periculoasă, explorată și totuși misterioasă. Era ca mama.
Ca zilele alea de primăvară când venea să ne viziteze și arăta ca o zână și mirosea a mare și-a nisip. Îi spuneam mereu asta și zâmbea într-o parte. Părea că ne iubește. Și dacă ne iubește, de ce nu ne-a arătat?
Nu mai plânge, n-auzi! Că vin imediat. Te găsesc, trebuie doar să pun un leucoplast pe rana asta. Așa facem noi mereu, cădem și ignorăm durerea. Mergem mai departe. De parcă nu ai ști.
Hai că sunt bine! M-am ridicat și fug și mai tare. Unde ești? Ești aici, în subsol? Normal că ești acolo.
Probabil că ți-ai pus genunchii la piept și simți un gol imens pe care vrei să-l umpli cu ceva, de parcă nu te simți umană. Atât nesaț. Niciodată n-o să se potolească foamea aia, te avertizez! Rămâne cu tine, e singura care rămâne. Asta și melancolia. Ah, și gândurile care îți vor agita tot corpul în timpul zilei și visele noaptea. Golul ăla vrei să-l umpli, dar uneori simți că te înghite cu totul. Te aud cum suspini și cum sughiți. Ai intrat în starea în care te simți ca acasă.
Ești aici, cobor pe scările astea și te găsesc, nu? Îți promit că te iau în brațe, doar că trebuie să-mi amintești cum. Vezi tu, atâtea brațe m-au ținut, dar nu într-o îmbrățișare. M-au ținut departe de mine, m-au pătruns și-au dat cu mine de pereți. Dar am făcut ce facem noi întotdeauna. Leucoplast și alergat mai departe, spre următoarea destinație.
Hai că mai am câteva scări, da? Uite, le număr cu tine. 1, 1, 2, 2, 3, 3, auzi dar mai știi cât stăteam pe balcon și așteptam să vină să ne viziteze? 4, 4, 5, 5, 6, 6, sau ziua aia când am așteptat pe balcon și nu au mai venit, dar a venit bunica să ne certe că e noapte, ce căutăm pe balcon și nu în pat? 7, 7, 8, 8 și când ne-a luat într-un final acasă ne-a dat durere, dezamăgire și deficiență, 9, 9, hai că mai am puțin și te țin în brațe, m-auzi?
Acum de ce te-ai oprit din suspinat? Că nu mai știu unde ești. Alo? Sper că nu ai pățit ceva.
Te rog, spune-mi orice! Vreau să vin să te găsesc și să-ți spun că e normal să te simți singură, abandonată și dată deoparte. Vreau să te țin în brațe și să-ți zic că nu ești vreo dereglată sau vreun deșeu, serios, 10, 10, asta e ultima scară. Unde ești? Nu văd nimic și e beznă, dacă dai de un întrerupător aprinde lumina. Mai știi cum dormeam mereu cu o lumină mică aprinsă, de frică să nu ne înghită întunericul și să ne pătrundă în gol? Da, ne era frică de întunericul din noi, dar de ăla de afară și mai tare. Că dacă se contopeau și deveneam niște monștri?
Unde ești? Promit că nu sunt monstru. Știu exact de unde te știu. Vezi? Nu sunt periculoasă. Unde ești? Aici erai. M-ai luat prin surprindere. Mă ții tu în brațe. De ce?
-Omoară-mă, te rog. Nu mai suport!
-Ce-ai, cum să te omori? Cine ești?
-Sunt tu, dar o altă tu. Sunt pierdută. A nimănui. Goală pe dinăuntru. O să fiu în curând și pe dinafară, dar ajută-mă.
-Cum să fii EU? Eu sunt EU. Nu am treabă cu tine. Doar nu mă tăvălesc pe jos să plâng la fiecare chestiuță.
-Atunci dacă nu suntem TU, mă lași să mă arunc de la 4 cum voiam să o facem când eram mici?
-Tu, tu chiar ești EU. Nu, nu o să te las. Cum să te arunci de la 4?
-O să îți fie mai bine fără mine. Te fac slabă și neajutorată. Te las să te simți abandonată. Nu mă îmbrățișa. Lasă-mă că nu merit!
-Am bătut atâta drum. Te-am căutat în casa asta abandonată. Și te-am găsit, nu vezi că de-aia sunt aici? Să te iau în brațe.
-Și apoi o să pleci.
-Ba nu. Te iau cu mine!
-Și dacă mă iei cu tine, o să mă pedepsești. O să mă pocnești. N-o să mă iubești. Tu vrei să pleci iar.
-Dar nu am mai plecat. Am fost mereu aici, doar că mă rănești prea tare când te simți așa de neajutorată. Sunt adult, am responsabilități. Nu pot să mă simt mereu ca un copil abandonat. Nu îmi permit. Am treabă.
-Exact. Mereu ai treabă. De aia nu ai mai venit să mă vizitezi. Ai promis că mă vindeci!
-Păi și nu fac asta? Nu mă lupt în fiecare zi ca să te vindec?
-Nu.
-Dar ce fac?
-Mă ascunzi aici, în casa asta abandonată și mă uit mereu pe geam, să văd dacă mai vii, să mă vizitezi și mereu sunt dezamagită. M-ai lăsat aici. Ai promis că mă ajuți. Acceptă-mă așa cum sunt! Sunt mică.
-Vino să te iau în brațe și hai să te luăm acasă!
-E prea târziu, sunt prea rănită. Nu mă pot ridica.
-Te ridic eu. Te vindec eu.
-E prea târziu, sunt prea rănită. Nu mă poți vindeca.
-Hai în brațe!
Am luat-o în brațe și era atât de mică și slabă.
Pielea îi era incredibil de fină și ochii verzi se făcuseră și mai verzi de la cât plânsese. Era plină de vânătăi, noroi și nisip. Avea părul castaniu deschis și o gropiță în partea stângă. Ochii îi erau atât de mari de parcă zici că era un anime și gurița foarte mică, strâmbă de tristețe. Lacrimile îi ardeau obrajii în timp ce o strângeam cât puteam de fragil ca să nu o rup. De data asta nu mai fug. O să am grijă de ea.
-Omoară-mă, te rog! Nu suport să mai trăiesc așa.
-O să te țin în brațe.Te iubesc!
-Noi nu știm să iubim. Ai uitat?
-Ba știm, îți promit. Haide, ia-mă și tu în brațe!
Mă uit la ea mai bine, era un copilaș superb de 8 ani. Am căutat un întrerupător și-am mai aprins o lumina ca să o văd mai bine. Un singur bec chior zvâcnește și-i văd loviturile de pe mâini, pe spate și sângele dat pe nas. Când eram mai mici ne dădea sângele pe nas la emoție puternică și plângeam până leșinam. Se vede că e în starea aia așa că o iau în brațe s-o duc în patul meu, de acasă. Mă strânge la piept și se ridică, cu ultimele puteri, să-mi șoptească ceva la ureche:
-N-o să meargă. Poți să înlocuiești cu orice golul, dar nu se va astupa decât cu ceva ce nu mai poți obține: iubirea de atunci.
Și cu ultima suflare, se pune la somn. Câtă dreptate avea, doar că știm amândouă că sunt încăpățânată. O să o duc în duș și-o să spăl rușinea, vânătăile, lacrimile, sângele, tristețea, minciunile, țipetele, agitația. Gata, ești ca nouă! O să o îmbrac într-o rochiță roșie de dantelă și-o să îi pun o fundă roșie cu alb. Ca atunci, mai știi? Ca de ziua ta.
Hai acum la somn cu tine! O să te țin în brațe toată seară. Poate de asta aveam nevoie amândouă. Tu ești eu și eu sunt tu. Reparăm noi cumva asta. Nu trebuie să moară nimeni.
Într-o zi, o să dormim cu lumina stinsă și totul o să fie bine. Întunericul ne e prieten.
Dacă îți place literatura, mai am aici și mai multe texte similare.
Dacă-ți place de mine, dă-mi follow pe insta.
Dacă te simți trist și melancolic, fără motiv și copilul din tine are nevoie de-o hartă, încearcă niște terapie aici.
