Confesiuni

I-am dedicat o carte, dar nu l-am prins pe patul de moarte

Părea încă un om într-o mulțime mare de veselie și carne, cu ochi ca doi nasturi, negri și lucioși. Poate și de la vin, poate și de la mândrie. Fiecare om din cameră a gustat puțin din magia care se ascundea într-un trup atât de mic, dar atât de înțelept.

Ochii negri zâmbeau și gura le spunea tuturor ‘’Ea e nepoata mea! Sunt foarte mândru de ea! Mi-a dedicat o carte!’’. 

Inima mea bătea de parcă aveam tahicardie. O simțeam vibrând în tot corpul. Nu aveam de unde să știu că ăsta o să fie ultimul cadou pe care o să i-l fac vreodată. În seara în care mi-am lansat cartea m-a pupat de m-a albit. Adusese cu el o sacoșă de rafie, plină cu bunătăți și vin din toate soiurile. A stat la masă cu părinții mei, veseli și ei. A spus bancuri iubitului meu de atunci și prietenilor mei, vrăjindu-i cu șarmul lui specific. 

Nu am putut să petrec foarte mult timp cu el în seara aia. Am semnat cărți, am ținut un speech, am spus un ‘’te iubesc’’ valabil până de curând, am răspuns la întrebări și am făcut poze. Pe fundalul zumzăitului meu interior și exterior, puteam să-i văd inima zâmbitoare. 

Inima mea bătea de parcă aveam tahicardie. O simțeam vibrând în tot corpul. Nu aveam de unde să știu că ăsta o să fie ultimul cadou pe care o să i-l fac vreodată.

-Auzi, tataie! Scuze că te deranjez, poți să îmi aduci și mie un pahar? 

-Păi de ce, măi, tataie? Nu a venit chelnerița să îți ia comanda?, spun eu în timp ce-l mângâi pe obrazul fierbinte. 

-Nu a venit! Se tot agită pe aici, iar pe tălică nu am vrut să te deranjez. Ești amabilă să îmi aduci un pahar? M-am săturat să beau vin din sticlă!, îmi zice în timp ce-i aranjez gulerul de la cămașă.

-Sigur, tataie! 

Cred că atunci ne-am spus ultima oară ‘’te iubesc’’. Dar nu prin cuvinte, prin gesturi și din priviri. Mi-a adus un buchet mare de lalele, foarte colorate. Aceleași frumoase lalele pe care, după spusele mamei, le cumpărase și în ziua în care a venit mama cu mine de la spital, când aveam doar câteva zile de viață.

Atunci, potrivit poveștii, mă aștepta o cameră plină de lalele. Și acum un braț la fel de doldora. Din păcate, s-au rătăcit printre zecile de flori și cadouri pe care, în mod surprinzător le-am primit în seara aia. Zic surprinzător pentru că nu mă așteptam să le pese oamenilor necunoscuți de ziua mea, dar și celorlalți. Așa fac eu uneori, mă desconsider. Și e uman să fii așa. 

Cred că atunci ne-am spus ultima oară ‘’te iubesc’’. Dar nu prin cuvinte, prin gesturi și din priviri.

El m-a învățat să fiu umană. Martie 2018 a fost ultima oară când bunicul m-a privit cu mândrie, fericire și când s-a simțit plin de viață. Poate s-a simțit și în alte dăți la fel de energic și mândru, dar nu mi-a spus. Nu voia să mă deranjeze. Așa devin bunicii, politicoși. Nu vor să deranjeze cu problemele lor. Cu bolile lor. Ai și tu treaba ta. Viața ta. Și tu ai impresia în sinea ta, copil prost, că o să trăiască veșnic. Îți vezi de viață și deodată ei pierd lupta cu a lor. 

Și cum bunicii sunt îngăduitori, mai uiți să îi suni, de ziua lor, din prostie. Tot amâni. Lasă că sun mâine. Poate poimâine. Și uneori, poimâine e prea târziu. 

În seara aia, am început speech-ul cu dedicația pentru el. Pe prima pagină a cărții scrie cu litere mari, încrezătoare ca el: ‘’Dedic cartea asta bunicului meu, care chiar și la vârsta de 82 de ani face lucrurile cu mai multă pasiune decât oricine’’.  

Bunicii nu sunt nemuritori. Și asta cu asta ne-o luăm mereu. Crezând că de fiecare Crăciun, zi de naștere, Revelion, Sf. Dumitru o să fie acolo, lângă telefon, așteptând să îi sunăm. 

Așa devin bunicii, politicoși. Nu vor să deranjeze cu problemele lor. Cu bolile lor. Ai și tu treaba ta. Viața ta. Și tu ai impresia în sinea ta, copil prost, că o să trăiască veșnic. Îți vezi de viață și deodată ei pierd lupta cu a lor. 

Pe scenă aveam un milion de emoții. Nu îmi pregătisem un speech. Dar și acum țin minte că atunci când am citit dedicația, a ridicat un pahar spre mine și a zâmbit cum a putut el mai bine. Cum i-a permis vârsta. 

A murit în noiembrie. Pe la început. Și eu nici nu știam. Uitasem să îl sun de Sfântul Dumitru. Avusesem deadlineuri. Avusesem probleme personale. Ca în viață.
Îl vizitasem o singură dată anul ăsta. Nu arăta foarte bine. Zâmbetul îi pierise de pe față. Slăbise și îi tremurau mâinile. I-am sărutat ambii obraji și l-am întrebat dacă e bine, dar orgoliul nu i-a permis să admită că nu era. Nu era bine deloc și nu a știut nimeni cum se simțea în interior. Nu a spus nimănui.

Nu a vrut să deranjeze. Cămașa lui galbenă era pătată și prinsă prost. Vesta era necălcată și nu mirosea a parfum ca de obicei. Mirosea a transpirație și a tristețe. Îi muriseră toți prietenii, colegii de la muncă. Îi murise cel mai bun prieten cu 2 ani în urmă. Avea grijă de bunica, ea era la pat. Dar nu mai făcea față.

Toată lumea l-a certat că e timpul să se odihnească. Să lase munca. Încă se încăpățâna să meargă la birou. Topografia era a doua natură pentru el. Semnele erau acolo, dar am fost prea ocupați să ne trăim viețile ca să îl includem prea mult într-a noastră. Și asta e în regulă. Nu a fost supărat pe noi. Știa că avem probleme. Înțelegea Tataia al meu. Dragul de el. 

Când am fost ultima oară la el făcuse, cred eu, cam 45 de sarmale. El le împăturise cu mâinile lui tremurânde, pline de vene groase, umflate de la vin. Făcuse friptură, dar de data asta nu mai era așa bună. Semn rău. 

Cămașa lui galbenă era pătată și prinsă prost. Vesta era necălcată și nu mirosea a parfum ca de obicei. Mirosea a transpirație și a tristețe.

Am plecat de la el cu durere că o să îl pierd în 2019, de asta l-am sărutat fierbinte pe ambii obraji de câteva ori și l-am luat în brațe. I-am spus pa, tataie! Și nu am apucat să îmi mai iau la revedere de la el de atunci. Plecasem de la el și pe pantalonii de stofă dăduse salată de boeuf. Erau și ei murdari. Iar acum ultima mea imagine cu el e din martie. La o săptămână după ziua mea. De atunci am fost egoistă și nu am mai vorbit cu el. 

Era noiembrie și era ziua cu turul 1 de alegeri. Taică-miu intrase pe ușa apartamentului meu cu d-ale gurii și d-ale casei. Zâmbea, dar cearcănele de sub ochi îl dădeau de gol. Deși, în naivitatea mea, am crezut că sunt de la cât de mult a muncit în săptămâna aia. 

-Ce faci, tati? Hai să te ajut să despachetăm!

-Nu e nevoie, tati!, îmi zise pe o voce joasă. Semn rău.

-Hai să te ajut! Haide!

-Nunu, stai jos acolo! 

Am plecat de la el cu durere că o să îl pierd în 2019, de asta l-am sărutat fierbinte pe ambii obraji de câteva ori și l-am luat în brațe. I-am spus pa, tataie! Și nu am apucat să îmi mai iau la revedere de la el de atunci.

Dar nu am stat locului și am decis să descarc mâncarea în frigider. Pachețel special de la mama. Ne-am așezat amândoi în cameră și o atmosferă tensionată ne îmbrățișa pe amândoi. Dansam un vals al tăcerii.

Am discutat despre probleme recente, dacă să mâncăm ce am primit de la mami, dacă să ieșim în oraș. Ce să facem? Ați observat că în cultura noastră, indiferent ce se întâmplă, e important să primești vestea pe stomacul plin? Important este să fii mâncat. Apoi vorbim despre restul. 

Nu am mai apucat să mănânc de data asta. 

Vestea m-a îngenuncheat. 

-Tati, trebuie să îți spun ceva. Și știu că o să fie dificil de auzit, dar…

O liniște morbidă a învăluit camera. Am auzit mobila pocnind și sufletul mi s-a făcut cât un purice. Știam ce voia să îmi zică. Dar nu știam cine.


-…a murit tataie, a zis și-a izbucnit în lacrimi. 

Am căzut în genunchi. Tataie al meu! Nu se poate! Dar nu l-am sunat de Sfântul Dumitru! Nu am putut să vin la el de ziua lui că am avut concert! Nu l-am mai văzut! Nu pot să cred! Nu m-a văzut mireasă! Nu a jucat o horă la nunta mea! Nu m-a condus la altar! NU ȘI NU!

Tata a sărit să mă ia în brațe. Să deschidă geamul. Dar când am văzut că agitația mea îl distruge pe el, m-am oprit. M-am obligat să nu simt. Și am făcut asta până de curând. Nu am putut să îl jelesc. Nu mi-a fost permis să merg la înmormântare. A murit din prostie. Dar nu a pictat o imagine foarte plăcută. Un AVC te lasă desfigurat.

Eu sunt prea sensibilă și am fost scutită, deși mi-a fost răpită o ultimă experiență cu el. E de înțeles. Mai bine că am păstrat imaginea din martie cu el, chiar dacă era cam șubredă, nu era cea pe care au văzut-o tatăl și mătușa mea. Nu e imaginea care i-a ținut pe amândoi trezi noaptea și le-a zdruncinat visele. 

Nu m-a văzut mireasă! Nu a jucat o horă la nunta mea! Nu m-a condus la altar! NU ȘI NU!

Pe mine singurul lucru care mă ține trează noaptea este că nu am mai apucat să îl văd și nu o să o mai fac niciodată. Mi-a scăpat printre degete. Mi-a spus în martie ultimele bancuri. 

Iar ultimul meu gând cu el este din bucătărie, cum așeza sarmalele și le numără cu atâta răbdare cu câtă a crescut un drac de copil ca mine: 40, 41, 42, 43, 44, 45.

Până la cât mai putem să numărăm până ne ducem și noi? 

Te iubesc, tataie. Sper să mă ierți vreodată că nu te-am sunat. 

×