Înainte, cam pe la vreo 20 de ani, eșecul era capăt de lume pentru mine. Gata, vă rog să vă dați jos, e capăt de linie! Mașina se retrage la depou. De obicei, eșecul venea în mai multe forme: profesional, personal și sentimental. Explic imediat cum se manifestă fiecare. Acum orice eșec înseamnă o oportunitate de mai bine, o lecție și-un teachable moment atât pentru mine, cât și pentru ceilalți. Ghiciți cine abia așteaptă să-și dea public shaming la ea în ogradă? Fata asta. Îmi place să mă trag la răspundere de numa’-numa’.
Bun, asta se va întâmpla și acum. Dar înainte să-mi povestesc alegerile greșite și să vă arăt că de la eșecuri nasoale pot ieși treburi mișto, trebuie să vă explic de ce are eșecul pentru mine mai multe forme.
Eșecul profesional ține, evident, de cariera mea, oricare ar fi aia în momentul în care se întâmpla said eșec.
Eșecul personal e momentul ăla în care mă dezamăgsc pe mine. Foarte diferit de cel sentimental, acolo mă dezamăgesc alții. Cu precădere. Să nu arunc pisica moartă în curtea altuia, că nu-s vreo sfântă. Să am un eșec personal înseamnă să decid că schimb ceva sau îmbunătățesc ceva la mine și să nu reușesc. Ceva de genul să îmi stabilesc obiective și să le dau foc.
Și ajungem pe teritoriul preferat al tuturor: eșec sentimental. Asta înseamnă tot ce ține de relații interumane. Poate o despărțire, o gafă făcută, înșelat, minciuni, joculețe de căcat, sau când îmi pierdeam speranța într-o prietenie.
Ați spune că multe dintre astea nu țin de noi. Eu zic că orice mă afectează direct și indirect are treabă cu mine. Dacă a dat fail înseamnă că am contribuit și eu într-un mod nașpa la asta.
Acum că am stabilit cele 3 capitole, haideți să vă povestesc, pe scurt, când am dat kixul suprem: Sfânta Treime a Dezamăgirii. Exact, am combinat toate cele 3 și mi-a dat jackpotul ăla blanao de depresie și comportament distructiv. Dar mi-o iau cuvintele pe dinainte.
Primul eșec: Sfânta Treime a Dezamăgirii
Adolescența mea a fost cea mai tumultuoasă perioadă din viața mea. Urmată super îndeaproape de perioada 21-25 când era să mor de 2 ori. Dar păstrăm povestea asta pentru o altă zi cu soare. Adolescența a fost o extrapolare a celor mai mișto calități ale mele: egocentrismul, teribilismul și autodistrugerea. Nu vă mai spun că eram toată nihilistă și hedonistă. Orice îmi oferea plăcere venea pe primul loc. Tot ce implica muncă, efort, sau orice de natură negativă era zgomot de fundal. Acum că v-am expus toate astea, vă mai pictez o imagine. Fata aia din liceu care are tatuaje de la 15 ani, întârzie la ore, face caterincă de profesori, ajunge la directoare, are blugi rupți, ace de siguranță, bocanci sau adidași imenși, enșpe piercinguri deodată și păr dubios.
Pe deasupra, mai vine și praf la școală. Uneori direct de la petrecere. Sunt mândră de personajul ăsta? Nu. Dar era tot ce știam la vârsta aia. Era tot ce aveam. Numai așa știam să fiu. Și-mi plăcea super mult imaginea asta de depravată care trăiește după regulile lui Lucifer. Nu îmi păsa decât să mă fac praf, să arăt cool, să îmi fac arta mea în privat și să fac mișto de alții. Ah, da și să-mi îndrept părul cu placa și să stric, tai, pictez toate hainele din casă. Asta era ce voiam eu să arăt lumii, dar pe de altă parte eram destul de rea, îmbârligătoare, mincinoasă, bârfitoare și manipulatoare șefă.
Perioada în care eram vai de mine era cam prin clasa a XII-a când aveam BAC-ul. Știu, fix atunci m-a apucat cel mai tare. Aveam deja 18 ani jumătate, că m-au dat ai mei la 7 ani jumătate la școală. Eram mai mare decât colegii mei. Spre finalul clasei, începusem să fac și sex. Fumam de rupeam țigări și altele. Ce mai? Eram cea mai cool din lume. În capul meu. Dar vă zic sincer că eram pierdută complet de cine sunt cu adevărat. Drumul era fix în fața mea, dar refuzam să îl accept, așa că îl ocoleam în toate felurile.
În clasa a XII-a am intrat la o facultate din Amsterdam. Evident că împreună cu alte două prietene, care se aflau în același stadiu al existenței umane. Mă duceam la facultatea visurilor mele, la Comunicare, Muzică și Media. Într-o țară străină. Într-un apartament de lux. Cu prietenele mele cele mai bune de atunci. Și mai ales, ce-aveți, mă? Mă duceam în Amsterdam. Să mergi în țara tuturor posibilităților la vârsta aia? Să te faci praf legal peste tot, oriunde și cu oricine? Suna a viața ideală pentru mine atunci. Suna înainte să ajung acolo.
Cum am ajuns m-a lovit realitatea în freză. Mâncarea era scumpă. Țigările la fel. Costa doar ca să intri în club. Cel mai ieftin lucru de acolo erau drogurile. Trebuia să avem grijă de casă, să ne facem singure cumpărături, curățenie, să spălăm rufe și vase. Toate astea în Orașul Păcatelor Supreme? Nu cred. Eu eram îndrăgostită de prietenul meu cel mai bun de atunci. Cu care, sincer, nu eram chiar BFFs. Evident, îmi plac situațiile astea complicate. Aici nu prea s-au schimbat lucrurile. Dar remediem. Învățăm. Schimbăm patternurile.
O să analizez din nou situația: copil teribilist plecat în Amsterdam, nu putea să petreacă, totul era scump, stătea cu alte 2 gagici în casă, nu putea să fie cu gagiul ăla al ei de care îi plăcea. Clar. Capăt de lume. Capăt de linie. Se instaurase Doamna D. la modul suprem. Nu mă mai înțelegeam cu celelalte gagici deloc. Nu se mai suportam deloc. Îmi venea să le omor. Ne-am certat, bătut în casă, am dramatizat pe Internet.
Dintr-astea de vârstă. Am depravat pe ici, pe colo. Tot vorbeam cu gagiul ăsta pe Yahoo Messenger că vai, ce dor îmi e! Că să vină la mine! Că ce tare ar fi! Îi plătește tata biletele. Hai, nu vrei să vii? Ghiciți ce! Nu voia. Era orgolios. Ce să îi plătească lui altcineva biletele? Evident că nu era îndrăgostit de mine. Îmi spusese în nenumărate rânduri că sunt prea dificilă pentru el. Dar aud eu? Nu aud decât ce-mi place mie.
Enter Sfânta Treime a Dezamăgirii în 3, 2, 1. Ce-a făcut fata voastră? A strâns bani ca să se întoarcă în țară, să se ducă să stea cu o altă prietenă cea mai bună de atunci și să îi mintă pe ai ei că e în Amsterdam. Facultatea? Dă-o dreacu’. Dragostea contează. Bravo, Ana! Ia vezi, acu mai ești cu băiatu’ ăsta? Nu? NU? Șoc și groază. Pe bune. Întoarsă în țară, am continuat depravarea cu prietena mea. Am surprins-o la ea acasă, m-am mutat cu forța peste ea și am stat câteva luni complet praf zilnic amândouă. Certuri, drame și alte căcaturi? Normal.
3 luni mai târziu taică-miu, fost polițist, mă sună să mă întrebe ce se mai întâmplă pe la facultate. Îi zic că bine, nimic excepțional. Apoi mă întreabă ce făceam la Ștefan Cel Mare ieri, la bancomat. Acolo mi-a fost. Fix atunci s-au dezlănțuit în mine cele 6 cercuri ale Anxietății: Palpitație, Transpirație, Agitație, Negație, Emoție, Acceptare de Situație. M-a chemat acasă, m-au pedepsit grav. Dăduseră banii la facultate degeabă.
Aveam 19 ani și stăteam pe bară. Stăteam acasă și nu făceam nimic. Pierdusem trenul vieții. Eșec profesional? Renunțasem după nici măcar un an la facultatea din afară. Eșec personal? Mă degradasem psihic și am mers împotriva tuturor principiilor mele. Eșec sentimental? Prietena mea se culcase cu gagiul pe care-l iubeam.
Așadar, Sfânta Treime era completă. Nu mai spun că toată familia era extrem de supărată pe mine. Până și bunică-miu, dragul de el, Dumnezeu Să-l Ierte! Am mers în vizită la el, să-i cer bani că eram proaspăt scoasă din facultate și fără job. S-a închis în cameră și mi-a spus că e foarte dezamăgit. Nu vrea să mai vorbim niciodată. Doamne, cât m-a durut!
3 ani+ de eșecuri din toate părțile
Când m-am întors la ai mei, nu învățasem nimic din toată experiența Treimii. Nimic. Ah, ba da. Am învățat să fac 3 atacuri de panică pe zi și să le acopăr cu și mai multă depravare. Am decis împreună cu ai mei să dau la 2 facultăți în paralel, ca să fim siguri că intru: Limbi Străine, la secțiunea Engleză-rusă (rădăcinile mamei) și la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării.
La una se intra pe dosar, adică automat, la cealaltă dădeai examen. Ce-mi trebuia mie să învăț? Eu știam să scriu. Și gramatică? Am avut mereu 10 la Limba Română. Plus că cine naiba a pus admiterea în aceeași zi cu plecarea mea în Vamă? Pfoailei, ce oameni siniștri! Am dat admiterea și-a doua zi am plecat la mare. Ai mei au zis că nu îmi dau voie să plec până nu văd că intru la facultate. Dar ce-am făcut eu? Am fugit. Normal. De așteptat.
Ce să vezi? Nu am intrat la facultatea la care voiam eu. Dar am intrat la Limbi Străine. Și ce să vezi? În același timp ai mei se certaseră și taică-miu se mutase din casă. Asta-mi trebuia mie, încă un motiv ca să mă focusez pe calitatea mea cea mai bună: autodistrugerea.
În punctul ăsta, anxietatea și atacurile de panică se înmulțiseră la un nivel așa de alarmant încât nu mai ieșeam din casă decât cu taxi. Iar în taxi îl rugam pe om să deschidă toate geamurile. Și făceam ca toate alea. Dar știam că odată ajunsă în oraș, mă pot face praf liniștită și îmi trece orice urmă de anxietate. A doua zi era mai greu, dar mă descurcam eu.
Între timp, s-au împăcat ai mei și m-am mutat unde stătea taică-miu pentru încă jumătate de an de depravare. Cine credeți că a dai fail și cu facultatea numărul 2? Fata asta. Era prea grea rusa pentru mine. Trebuia să mă trezesc la 7 dimineața ca să ajung la cursuri, nu ca în Amsterdam unde aveam cursuri de la 11, 12 și 2. Erau cursurile în fiecare zi? Doamne ferește! În Amsterdam aveam de 2 ori pe săptămână. Și tot nu am fost în stare să mă țin. D-apoi așa?
La câteva luni s-au prins ai mei. Iar o luasem razna. M-am mutat înapoi acasă, deja a treia oară. A treia oară e cu noroc la facultate, gata. Băi, așa a fost. Am intrat la facultate pe locul 83. Comportamentele mele distructive s-au limitat la câteva weekenduri de beții și cam atât.
Dar dacă vreți să citiți despre eșecurile mele profesionale, recomand articolul cu Să mă fac freelancer sau să lucrez într-o agenție de Publicitate?
Dacă vreți să aflați și despre eșecuri personale, mai citiți și cât de nașpa a fost anul 2019 pentru mine. Dar de fapt, cam din 2013 până în 2019 pe partea sentimentală. De ce credeți că în 2015 am cerut un shot de despărțire la Shoteria?
Aici am zis să vorbesc despre primele eșecuri. Pe restul le vedeți acolo.
Cum tratam eșecul înainte versus cum o fac acum și ce am învățat?
Să fac o trecere rapidă în revistă?
Am pierdut 2 ani degeabă pentru că nu am putut să mă țin de 2 facultăți.
Am avut 2 relații eșuate pentru că nu am descoperit ce era în neregulă cu mine mai devreme și am atras oamenii nepotriviți într-un cerc toxic al nesiguranțelor și iubirii bazate complet pe validare.
Să vedem…Ah, da! Am sărit din job în job, agenție în agenție și nu am putut să rămân mai mult de un an jumătate nicăieri.
Mai sunt câteva subiecte de abordat, dar haideți să le trecem doar pe astea în revistă.
Cum am tratat toate eșecurile astea? Colaps complet. Plâns. Crize. Atacuri de panică. Zile întregi în care am renunțat la a mai avea grijă de mine. Izolare de oameni. Închis în casă. Băutură. Țigări. Mâncare.
Cum tratez acum eșecul? Ca pe o reconfigurare a traseului. Fac un assesment personal, profesional, sentimental. Într-adevăr, mai practic puțin comportament distructiv. Mă refugiez în mâncare și tot cam o zi, două maximum. În a treia zi renasc cu planuri, obiective și stil de viață sănătos, rezolvat de taskuri și activez raționalul.
Ce am învățat din ani întregi de eșecuri?
Eșecul e important. Te întărește.
Am trecut prin toate experiențele astea și le-am trăit intens ca să devin cine sunt astăzi. Versiunea asta asumată, puternică și mai înțeleaptă decât aia care trăia hedonist. Am fost la terapie și am înțeles că aveam un inner saboteur ca ieșea afară și nu mă lăsa să fiu fericită. Parcă îmi era frică de succes. Am învățat că nimic nu e capăt de lume. Orice experiență merită trăită. Cam cât de plictisitoare ar fi fost viața mea dacă nu treceam prin toate astea?
Eșecul fructifică partea creativă.
Din toate eșecurile mele am creat. Am scris o carte. Acum țin cursurile de Creative Writing, și pe cele de Copywriting. În ambele vorbesc despre eșec și cum să îl tratăm. Am creat Modă, pe bune?. Am câștigat premii. Mi-am creat o comunitate atât pe Facebook, cât și pe Instagram. Am ajuns să lucrez cu oameni amazing. Trăiesc cel mai frumos an din viața mea, chiar dacă suntem în pandemie. Lucrez constant la texte, manuscrise, idei și proiecte noi. Toate astea pentru că mi-am permis să fiu umană. Să greșesc. Să o iau mereu de la capăt. Și cel mai important, să am curaj să fiu altcineva ca mai apoi să înțeleg cine sunt eu.
Eșecul nu poate fi evitat.
Mentalitatea că dacă ai un eșec, ești ratat e super toxică. E important cum tratezi toate eșecurile din viața ta. Dacă ai pățit un rahat, fie de natura personală, sentimentală sau profesională, sau chiar ceva suprem, gen Sfânta Treime a Dezamăgirii, important este să nu rămâi acolo. Dacă rămâi deprimat o mie de ani pe tema eșecului tău, abia atunci ești un ratat. Iar aici, da, emit o judecată de valoare.
Nu poți să trăiești numai cu succesu’ în bot. Urci, cobori, urci, cobori, stagnezi. Important e cum reacționezi și ce înveți.
Eșecul e ca pierderea cuiva drag
Mi se pare că atunci când trăiești un eșec e ca și cum ai pierdut pe cineva drag. Ceva important ție, moare. Așa că treci prin toate fazele doliului. Unii trec peste mai rapid, alții mai greu și unii rămân blocați acolo. Trebuie să îți creezi un sistem prin care să îl procesezi. Ca și cum cureți memoria, sau parbrizul. Tu decizi aici.
Fie că vrei, fie că nu vrei, eșecul e parte din viața noastră. E ca un rit de trecere prin care treci în ritmul tău. Alege să greșești, să te scuturi bine de praf și să înveți să faci greșeli mai mișto data viitoare.
Eșec. Extras insights. Work. Succes. Eșec. Repeat.
Dacă vrei să-ți mai povestesc despre eșec și cum să te descurci cu el, te aștept la cursurile mele. Cursurile de Copywriting încep pe 21 mai, iar cele de Creative Writing încep pe 28 mai.
La cele de Creative Writing, te înscrii cu un mail la anapebune@gmail.com.
La cursurile de Copywriting te înscrii aici.
Good luck!
