Literatură

Cum am învățat să trăiesc cu depresia și alte povești: Doamna D. poartă ruj roșu

Articolele din seria asta o să fie scrise cât mai blând cu putință. Am ales să transform depresia într-un personaj cu care fac diverse activități și care uneori mă ajută, dar de cele mai multe ori mă împiedică. Nu o urăsc, nu o gonesc, învăț cum să fac compromisuri ca să trăim împreună. Textele sunt dedicate tuturor celor care au o doamnă D a lor.


E ciudat să trăiești cu ea în casă. Uneori își lasă lucrurile peste tot și oricât de mult ar vrea nu are energie să le pună la locul lor. Alteori, mănâncă prea mult și nu-ți lasă nici măcar un iaurt în frigider. Dar de cele mai multe ori, doar cere.

Cere prea mult de la tine. Te critică. Te subapreciază. Te jignește. Îți dă anxietate. Îți creează gânduri negative. Mănâncă din tine cu lingurița. În unele zile, te lasă să muncești, se ascunde în cele mai întunecate colțuri ale minții și lași garda jos. Crezi că nu o să mai iasă afară la joacă. Dar te surprinde fix în cele mai inoportune momente.

Până la urmă o accepți. Așa cum e.

Stai cu ea la masă. Vă uitați la seriale. Ieșiți împreună în oraș. Faceți tot ce ar face un cuplu normal. Doar că voi două nu sunteți împreună pentru că așa vreți, ci pentru că v-ați născut. Siameze. Tu și depresia. 

Niciodată nu am considerat-o pe doamna D. o boală. M-am gândit că îmi ține de multe ori companie când nu are nimeni timp de mine. Când eram copil ne jucam tot felul de joculețe amuzante, precum ‘’Hai să ghicim câți prieteni ești în stare să îndepărtezi?’’, sau clasicul ‘’Oare mă va iubi cineva vreodată?’’. Desigur, cel mai jucat era ‘’Oare o să mă abandoneze și o să mă dezamăgească toată lumea?’’. Recent, jocurile astea au devenit plictisitoare. 

Mai ales de când nu le mai bag în seamă. Le mai scoate, le mai pune pe masă, dar îi spun că am treabă. În zilele în care chiar ne jucăm, o facem pe bani. Suntem adulți acum, nu?

Și eu mereu pierd. Pentru că la masă cu noi mai stau și alte doamne D. Și deja devine o orgie de furtuni negative. Deja începem să ne comparam doamnele mai ceva ca mărimile penisurilor. Unii au, alții n-au. Defilăm așa și așa. Fiecare cu ce poate. 

Doamna D. nu e chiar așa rea, mai ales când poartă ruj roșu 

Doamna D. nu e chiar așa de rea. E oribilă. Uneori reacțiile pe care mi le stârnește mă ajută să decid pe cine să păstrez sau nu în viața mea. Iar în momentele alea se dă cu un ruj roșu, poartă pantoi cui și zâmbește în colțul gurii când vede că mă strânge stomacul de durere. Știe că asta e ce-mi trebuie. Știe că de data asta rolul ei nu e să mă doboare și să mă oprească din obiectivele mele foarte puternice pentru anul ce va să vie. Nu de data asta. Rolul ei e să mă protejeze acum. 

Doamna mea pe tocuri tocuri cui îmi șoptește la ureche că e momentul să devin vulnerabilă în fața cuiva, să cer ajutorul, să devin disperată, să arăt slăbiciune. Să cer și eu aceeași cantitate pe care o dau. 

-Spune-i că ai nevoie de atenție! Spune-i că ești la capătul puterilor! Spune-i că te căiești zilnic cu mine! Spune-i că-ți fac zile fripte! Spune-i tot, fetițo! Nu ascunde nimic! Aruncă în ei cu sentimente! Oamenii iubesc emoțiile. 

Îmi șoptește cu o voce suavă, mă vrăjește, îmi cântă o doină îmbietoare. Și eu o ascult de fiecare dată. Rezultatele sunt diferite. Unii oameni fug de ea și de cuvintele pe care mi le pune în gură. Nu le plac emoțiile. Nu vor să recunoască umanitatea puternică pe care o arăt.

Le e frică de provocarea unui om care nu mai are nimic de pierdut pentru că s-a pierdut pe sine de mult și se caută cu cea mai mare dorință de schimbare din lume. Doar cere uneori, puțin ajutor. Cere puțină înțelegere.

Doamna D. îi înfige în inimă tocurile cui și îi mișcă buzele cu experiența unui păpușar iscusit.

Dar de fiecare dată când e blamată, are aceeași scuză răsuflată:

– Dragă mea, ai o alegere de făcut! Eu îți șoptesc ce vreau. Te vrăjesc. Dar tu ești suficient de puternică să decizi ce faci. Ești adult. Sau vrei să fii, așa-i?

-Așa-i, îi răspund cu jumătate de gură. 

-Atunci de ce mă asculți aproape de fiecare dată?

-Pari să știi mai multe decât mine. Ai rujul mai puternic decât încrederea mea în mine.

-Atunci vorbește adevăruri. Selectează și triază oameni. E singura modalitate.

-Și dacă nu e?

-Atunci fă ceva în privința asta și mă ascund de unde am venit. Promit! 

Dar în cazul ăsta Doamna D. îmi selectează oamenii. Știe exact că odată cu venirea ei, cu atașarea ei de mine, nu toți oamenii sunt pregătiți să îmi vadă fiecare nuanță emoțională. 

Unii s-au speriat. În strălucirea lunii, unele părți ale feței mi se mai crăpau. Se vedea rujul roșu. 

Cum poți să ai încredere într-o femeie care se dă mereu cu ruj roșu? Care vrea să atragă atenția?, ar spune unii.