fbpx
Confesiuni

Despre lupta cu foamea emoțională: Monstrul ascuns în frigider

ȘI BAM! Viața te ia prin surprindere. Închizi ochii și se întâmplă ceva la care habar nu ai cum să reacționezi. Să plângi? Sau să te arunci în pat și să nu te mai ridici 3 zile? Nu ai cum. Ai o viață. Ai obiective.

Dar ce faci? Cum reușești să te simți mai bine? Golul trebuie umplut cu ceva. Cere. Trebuie să i se dea. Nu poate să stea chiar așa. Bate vântul. Te iau frisoanele. Trebuie o soluție rapidă la situația asta. Și tu ești omul soluțiilor rapide. Trăim într-o epocă a vitezei și nu stă nimeni pe loc pentru altcineva până să i se repare golul din interior. Sunt proiecte de terminat. Cărți de citit. Personalități de îmbunătățit. Probleme de cărat în spinare. Facturi de făcut. Pisici de hrănit. Chirii de plătit. Viața nu stă pe loc pentru nimeni.

Nu o să fie viața de treabă pentru tine. Aoleu, ai picat? Stați, bă, voi ceilalți care vă luptați să supraviețuiți! Stați pe loc. A căzut fata asta. Nu o să se mai ridice câteva săptămâni. Haideți să stăm după ea. Să o ajutăm. Să îi plângem de milă. Sau să o iubim. Are nevoie. Nu vedeți că bate vântul în sufletul ei? Am vrea noi să meargă așa. Țeapă! Eventual când te vede pe jos, vin ceilalți din urmă și te mai calcă o tură. Unul te scuipă. Altul te calcă pe mână. Poate unul să se uite puțin înapoi cu o urmă de regret. Să vrea să te ajute. Dar după cum citesc într-o mie de cărți și-ntr-o mie de personalități, oamenii văd un singur lucru în viața asta: pe ei înșiși.

Cum spuneam mai sus, sunt omul soluțiilor rapide. Am găsit una. De fiecare dată când pic și nu mă mai pot ridica, se activează foamea emoțională.

foamea emoțională 2

Ce este foamea emoțională?

Atunci când te folosești de mâncare ca de-un colac de salvare. Mănânci doar ca să umpli golul din tine. Nu prea mai ai oprire.

Pentru mine foamea emoțională e ca un monstru cu două capete: unul e în mine, altul e în mâncare. Ăla din mine se trezește când mă simt ca un gunoi, sau tristă de parcă tocmai a murit un câine într-un film siropos și atunci urlă la mine. Simt că mi se strânge tot corpul. Încerc să îi dau alte vicii. Să vorbesc cu el. Îi spun că nu e cazul, monstrule din corp! Am crescut acum Acum știu cum să mă controlez. Faci risipă de mâncare! Potolește-te!

Și el îmi spune în ritmuri de muzică clasică alertă, cu multe viori: Dar promit că e ultima oară. Ai nevoie de asta! Ce-o să te facă să te simți mai bine? Dacă nu dulciuri, băutură, fast food și până ajunge mâncarea cam tot ce mai ai prin frigider. Începe ușor cu o ciocolată și minte-te că mănânci doar o bucată. Pe cine păcălești? Te cheamă monstrul din frigider, care spune că nu îți ajunge atât. Mai ia o bucățică. Și tot faci drumuri. De la dormitor la frigider. Și invers. Până când nu mai e ciocolată. Până când deja ai comis-o.

foamea emoțională 3

Monstrul din frigider e în parteneriat cu ăla din corp. Ăla din frigider mă îndeamnă să mai iau o gură, în timp ce celălalt îmi spune că e ultima dată și că numai mâncarea o să mă îmi dea fericire.

Etapele toxice în procesul de îndopare

Animăluțele astea nu sunt alerte. Dorm și se trezesc la diverse momente din viața mea. M-au lăsat în pace chiar și ani de zile, până să se trezească de 10 ori mai puternice. Și mai bine echipate. Cu argumente mai bune. Cu alte metode de-a mânca. Sau cu alte preferințe culinare.

Pasul 1: Se întâmplă ceva care mă doboară psihic. Poate să fie ceva simplu cum ar fi o stricăciune prin casă, sau să mă cert cu cineva drag, dar poate să fie și ceva mai tragic, spre exemplu moartea cuiva.

Pasul 2: Începe o spirală de gânduri de toate felurile. Negative. Pozitive. Încep să facă ochi animăluțelele. Ascultă cu atenție agitația din interior.

Pasul 3: Încerc să caut soluții. Okay, cum mă simt mai bine? Trebuie să mă distrug cumva. Ca să îmi amintesc că trăiesc. Ca să mă simt mai bine pe moment.

Pasul 4: Animăluțele deja încep să se miște. Îmi mișcă mâinile pe tastatura telefonului ca să comand mâncare. De regulă într-o cantitate foarte mare. Ceva ce nu aș fi în stare să mănânc de obicei.

Pasul 5: Deja se duce spre alte vicii. Simt nevoia să beau și să fumez. Dar numai după ce animăluțele mă fac să mă urăsc atât de tare încât urlă la mine: ACUM CE MAI CONTEAZĂ LA CÂT AI MÂNCAT?

Pasul 6: Sunt ghidată de animale. Până vine mâncarea mănânc tot ce am poftă din frigider. Mănânc chipsuri. Brânză. Legume. Tot ce prind. Gem. Mă potolesc puțin în timp ce urmăresc comanda. Animăluțele dau din coadă.

Pasul 7: Monstrul din stomac e ăla care e șeful operațiunii. Creează o atmosferă. Pune un serial. Pune băutura în pahare frumoase. Așază mâncarea. Devine un ritual.

Pasul 8: Termin de mâncat tot ce se putea. Mă simt oribil fizic. Psihic. Nu pot să dorm. Mă doare stomacul. Începe anxietatea. Golul a fost umplut doar pentru 2 ore. Ce fac acum? Beau apă și mâine mă înfometez ca să dau jos ce am mâncat azi.

Pasul 9: Se trezește un alt monstru: Body dysmorphia. A doua zi începe să mi se pară că sunt cu 10 kilograme mai mare. Pe toate părțile. Din toate unghiurile. Fac sport o oră, poate chiar două uneori. Mă cântăresc obsesiv. Plâng. Golul se mărește.

Mulțumesc pentru nimic, foame emoțională!

Orbită de foamea emoțională, nu mai înțeleg ce mănânc

În timp ce mănânc la un moment dat nu mai simt gust, aromă, miros, nimic. Totul are gust BUN. Și atât. Simt cum mă învăluie o senzație puternică de satisfacție, fericire. Ca atunci când veneai de afară, iarna, când erai copil, și te lua maică-ta în brațe și-ți spunea: Offfff, ai înghețat toată! Seamănă cu momentul ăla când îți spune un om pe care-l iubești că da, bă, te iubește și el înapoi! Are gust de Crăciun. De iubire. De îmbrățișări. Sau de plimbat vara prin parc. Mai are gust de piersici coapte. De bere băută la malul mării fără griji.

Nu are gust sărat, dulce, picant, amar. Nu mai disting nimic. Nici cât mănânc. Nici dacă mă simt rău sau dacă mai pot. Știu că mai e loc. Mereu mai e loc.

Lupta cu animăluțele se întâmplă din copilărie. Mereu am legat foamea emoțională cu dezamăgirea, tristețea, abandonul și singurătatea. Așa că mereu când mă simt așa, singura mea soluție e să mănânc, să beau și să fumez. Astea ultimele le-am adăugat târziu, pe la vreo 17 ani. Cine ar fi crezut că pe măsură ce crești găsești metode mult mai creative de-a te distruge?

În ultima vreme iar m-am lăsat purtată de chemarea animăluțelor. Le-am răspuns, le-am luat în brațe, am dormit cu ele pe pernele mele mari, umplute cu puf de gâscă. E o luptă continuă cu psihicul. Uneori o câștig, dau prea multe argumente și nu mă las pradă lor. Foamea emoțională nu mă mai controlează. Dar alteori mă simt atât de pierdută încât chiar nu îmi mai pasă. Ce dacă mă îngraș? Oricum nu mă vede nimeni.

Secretul este să identifici sentimentele pe care vrei să le oprești prin foamea emoțională. Să vorbești cu tine și să aduci argumente.

Nu putem să mâncăm iar. E prea târziu. Ne doare stomacu’. Dacă faci gastrită acum, ai belit-o!

Nu avem așa de mulți bani. Uite cât costă mâncarea?

Ai văzut cât sport ai făcut ieri? Chiar vrei să fi fost degeaba?

Mai știi cum te simți după? O să te simți bine 2 ore.

Ah, băi, știi de ce te simți așa. Ia-ți gândul cu muncă sau citit. Vorbește cu cineva. Bea apă!

Ce simți acum? Tristețe. Dezamăgire. Du-te și bagă 30 de minute de cardio. Ai mâncat deja de seară. Faci risipă.

Uneori merge, alteori nu. Dar în ultima vreme am reușit s-o înving mai des decât înainte. În perioade stresante ca asta pe care o trăim, cu toții căutăm soluții rapide. Dar de ce să nu găsim soluții raționale? Trebuie să reușim să ne controlăm creierul. Măcar 70% din timp. Și asta e o reușită.

Citește și 5 lecții pe care le-am învățat din izolare.

Carantina ne face să ne pierdem mințile.

Dacă te identifici cu ce am scris eu aici, recomand terapie. Mai ales dacă se întâmplă extrem de des.