Confesiuni

Dacă ți se zice că trebuie, mergi la terapeut! Dacă nu, mergi oricum, pt. I

Ploua. Și era august. Intenționasem de mult să revin în cabinet. Să schimb terapeutul. Treceam prin multe lucruri deodată și anxietatea nu mă lăsa să dorm, să mănânc și, de câteva ori, chiar să respir cum trebuie.

Aveam cearcăne oribile și pielea îmi era foarte uscată. Eram atât de agitată încât și sunetul de la mașina de spălat mă speria. Joaca pisicilor devenise enervantă. Soarele parcă râdea de mine cu razele lui calde.

Ieșisem dintr-o relație cu un individ nu tocmai minunat, care a reușit să o scoată pe tanti Anxi dintr-un colț super adânc în care o îndesasem cu 5 luni în urmă. Parcă era un soi de petrecere! Amețita asta a adus-o și pe Doamna D. cu ea!

Excelent, ce să zic?

Plecarea acestui domn a coincis cu probleme de sănătate destul de nasoale și alte treburi familiale. A fost un amalgam. Căutam un loc în care să urlu. Un câmp deschis unde să mă tăvălesc. Sincer, nu am auzit de la nimeni până în punctul ăla: ‘’Doamne, tu ar trebui să te internezi!’’, doar pentru că fusesem destul de naivă să mă las descoperită cu totul. Să o las și pe Anxi și pe doamna D. afară, sub ochii tuturor, alde d-ăștia, școliți în orice mai puțin arta străveche a empatiei.

Sincer, nu am auzit de la nimeni până în punctul ăla: ‘’Doamne, tu ar trebui să te internezi!’’

Dar să ne asumăm puțin. Atragem ce suntem. Iar eu era clar că nu eram ok. Scosese ceva din mine care era putred. Și a infectat pe toată lumea. Așa că îmi asum ca un adult: eram toxică și negativistă. Un vulcan pe două picioare, pe care oricum abia mai stăteam. Trebuia să merg să mă vindec. Începusem să afectez pe toată lumea din jurul meu. 

Dar îmi era frică. Îmi era frică de faptul că nu o să aibă efect. Iar. 

Nu mi-a plăcut terapia din prima 

Am încercat anul trecut să merg la un psiholog, să ne conectăm, să înțeleg ceva din mine, dar după 5 ședințe începuse să mi se pară că e doar un loc unde merg să vorbesc și să plâng. Nu învățam nimic.

Am ales un domn, cam pe la 40 de ani. Părea blând și avea în cabinetul lui parcă un kit pentru anxioși: apă, bomboane, calciu și alte vitamine, ceai, șervețele, umede și uscate. Intram acolo de parcă mă duceam să mă spovedesc. Eu turuiam ca tâmpita, el dădea din cap și se uita cu milă. Mai împingea șervețele spre mine, mai spunea o propoziție sterilă.

Și uite așa zburau banii din cont. Îmi plăcea mult locația, arhitectura clădirii, mobila vintage, muzica lo-fi de pe holuri. Blană toată experiența! Mai puțin când intram în cabinet, boceam și ieșeam tot o curcă amețită. 

‘’Ce pățești tu e comun în rândul celor cu anxietate!’’, ‘’Și tu ce spuneai atunci? Ce simțeai?’’, ‘’Crezi că ești nedreptățită de viață?’’, ‘’Și ai des gânduri ca ăsta?’’, cam astea erau intervențiile domnului terapeut. Îmi mai spunea teorii pe care le citisem în cărțile maică-mii, și ea, tot psiholog. Nu îl învinuiesc. Dar un lucru era cert: îl simțeam cumva absent. 

Dar nu era doar vina lui. Găsisem o zona de confort. Gata! Asta era soluția problemelor mele! Să mă asculte cineva! Adică să mă asculte ca lumea. Să pot să mă plâng o oră. Să mă descarc. Și apoi să revin la comportamentele mele obișnuite. Problemele pe care le am eu vin dintr-o copilărie grea în care m-am simțit foarte singură, neînțeleasă, abuzată și abandonată. Și apoi am căutat să mă simt la fel și în relațiile mele de după.

Așa că eu visam ca acest terapeut să vindece ani de zile de abuz psihic și fizic și să mă scape de anxietate. Eu nu trebuia să fac nimic. Mă rog, în afară să vin să mă spovedesc, să plâng, să dau bănuțul și să plec. 

V-am spus de arhitectura sexy? De designul interior? De muzica din sala de așteptări? Aveam cel puțin 20 de tipuri de ceaiuri, pentru numele lui Dumnezeu! Camera în care mergeam avea temperatură potrivită, scaunele erau tapițate, în stil victorian și predomina rozul în toată încăperea. Mirosea frumos și era plăcut. Iar în fața mea stătea acest robot, sau cel puțin așa l-am simțit eu, care nu părea să înțeleagă cu adevărat ce-i spuneam. Sau mai rău, alegeam eu informația în așa fel încât să înțeleagă ce vreau eu pentru că nu mă simțeam în siguranță cu el. 

Găsisem o zona de confort. Gata! Asta era soluția la problemele mele. Să mă asculte cineva! Adică să mă asculte ca lumea. Să pot să mă plâng o oră. Să mă descarc. Și apoi să revin la comportamentele mele obișnuite.

Ziua în care am renunțat a fost ziua în care a decis să îmi dea câteva teste pe care le găsisem și eu în cărțile maică-mii. Erau teste care să determine ce tulburare de personalitate ai. M-am speriat. Era totul prea real. Și să aud ce se întâmpla cu adevărat cu mine era prea mult. Nu eram pregătită. 

Așa că în ziua aia am decis să nu mă mai întorc la scaunele tapițate, la calciu cu apă rece, la șervețele cu miros de trandafiri, la muzica lo-fi din sala de așteptare. Atunci am decis că mă vindec eu. Cumva. Am decis să fiu mai pozitivă și mai puternică. În mod ciudat, a mers. 

Pentru o perioadă…

Continuarea aici: https://anapebune.ro/daca-ti-se-zice-ca-trebuie-mergi-la-terapeut-daca-nu-mergi-oricum-pt-ii/

×