Bine ați venit la povestea mea de dragoste. Personaj principal? Eu. Personaj la fel de principal? Munca pe care o fac în ultimul an. Hai să zicem, că am exagerat cu iubirea cam din decembrie 2019. De atunci principalul meu goal este să fiu din ce în ce mai bună la ce fac, fără să fiu distrasă de factori externi, plăcubili de alți oameni. Spre exemplu: relații, drame, crize, certuri, pierdut vremea și alte lucruri care țin de waste my time 2020.
Carantina mie mi-a prins bine. Am învățat cum să trăiesc cât mai în armonie cu mine, deși a fost puțin anevoios drumul. Știți deja asta dacă ați citit Jurnal de Carantină, seria de articole pe care am scris-o timp de 10 zile despre ce fac ca să îmi distrag anxietatea de la procrastinare și alte povești de adormit copiii de teapa mea.
Povestea de dragoste despre care vorbim noi astăzi are un iz ușor moralist, cam cum au toate textele scrise de domnița de față, pe suprafața vastă a acestui site. De ce e o poveste de dragoste? Pentru că exact cum am învățat în articolul Cum să scriem o poveste de dragoste are variabile fericite și nefericite. Există conflict, tensiune, despărțire, împăcare, testare, orgolii. Dar până la urmă faci compromisuri și rămâi.
Și iubești în continuare, dai tot ce ai în tine. Chiar dacă uneori decizi să iei o pauză de Internet de 3 zile și să te faci muci cu prietena ta cea mai bună. Chiar dacă îți iei mental health days (zile pentru sănătate mintală, traducere pentru simandicoșii care or să zică fix că m-am murdărit de engleză pe la gură). Indiferent cât de obosit ești, de câte ori vrei să renunți, de câte ori simți că nu mai are sens, tu te trezești dis-de-dimineață, îți faci cafeaua și îți mișto curu’ la treabă.
Cum ajungi să iubești ceea ce faci: o altă poveste de dragoste
Ani de zile nu prea mi-am găsit locul. În mare pentru că nu știam cine sunt și ce vreau de la existența mea pe planeta asta care, după cum suntem martori în momentul ăsta cu toții, moare pe zi ce trece. Cum îmi găsesc eu locul pe un tărâm unde nu doar eu simt că mor zilnic? Am trăit o criză existențială continuă. Mama m-a crescut nevastă. M-a învățat să calc haine, să fac curățenie, să gătesc, să fiu mereu cochetă. Mi-a spus că bărbatul mai înșală ei din când în când, dar oricum când iese pe ușă e al lumii, nu al tău. Sincer, cam așa suntem toți. Că nimeni nu aparține nimănui, dar asta e altă poveste. Mi-a spus că i-ar plăcea nepoței. Tata mi-a insuflat ideea de a avea o casă, o mașină, un serviciu stabil și *and I cannot stress this enough* LEGAL.
Multă vreme mă simțeam definită de cealaltă persoană. Eram fericită dacă eram în relație pentru că eram pe drumul cel bun spre familie, casă și mașină. Știam că o să am o fată și un băiat. Aveam numele pregătite în buzunarul ăla mic, de la blugi. Erau cusute cu ață roșie fix în suflet. Dar asta e clar o greșeală. E o greșeală pentru că atunci când pleacă cealaltă persoană, îți descoase sufletul și rămâne dezgolit. Nu mai știi cine ești. Nu îți mai pasă de tine, de job, de cum arăți, ce mănânci, ce asculți. Vrei doar ca persoana aia care te-a lăsat să se întoarcă. Ești împlinit și inspirat doar dacă ești iubit.
Am învățat pe pielea mea că dacă-ți cauți o relație care să te împlinească ai dat mega fail din start. E ca și cum ai începe o afacere cu gândul că o să ajungi în Forbes. În primul rând, locul ăla se plătește. În al doilea rând, ce fel de scop idiot e ăsta? Să te vadă toată lumea. Să te lauzi. Că ești în Forbes, că ești într-o relație. Îmi zicea mie bunicu’ o treabă: lauda de sine nu miroase a bine.
În timp, mi-am reorientat obiectivele înspre carieră. Ai putea spune că e o altă formă de-a evita să te iubești pe tine, dar țin să te contrazic. Înainte să mă afund în muncă în acest stil romantic, am fugit la terapie să îmi înțeleg bubele. Mai sunt câteva, dar le rezolvăm noi. Slow and steady wins the race. Am înțeles că am nevoie de obiective, îmi place controlul și că am rămas cu niște traume din copilărie pe care ulterior le-am acceptat, înțeles și integrat în identitate. Nu le-am mai respins. Am acceptat fiecare bucată din mine.
Când am acceptat cine sunt nu am mai fost agitată că sunt singură. Nu m-am mai gândit că scopul meu e să am o familie. Ci mi-am dat seama că scopul meu este să fiu o versiune mai bună a mea pe zi ce trece. Scopul meu este să construiesc ceva. Să las ceva în urmă în afară de drame, crize, povești romantice și alde d-astea. Era timpul să contruiesc acest așa-zis LEGACY.
În momentul în care mi-am trasat în cap aceste obiective am dat-o înainte cu tupeu. Am luat diploma de formator, am dat drumul la cursurile ‘‘Copywriter la Început de Drum”, m-am băgat în echipa Shoteria și acu lucrez în paralel la câteva alte proiecte destul de mari. Nu vreau să vorbesc despre ele, aparent în business e mai bine să fii pe modul silențios. Deși, dacă mă întrebi pe mine e mai bine să fii pe modul avion.
Cum ajungi să iubești ceea ce faci? Te focusezi pe un singur skill și dedici timp, research, implicare. Duci lucrurile la bun sfârșit și ții capul meu. Fără să te mai uiți în ograda altora. There’s your Ted talk.
Cum aleg skillul pe care să mă focusez
Asta e o întrebare super bună. Mult timp am fost acest swiss army knife care avea mai multe skilluri și domenii în care voia să aibă succes. Am zis că trebuie să fiu scriitoare, cântăreață, Copywriter, vlogger, blogger. Pfailelei! Dacă eram mai înaltă și aveam altă construcție, aș fi fost și model, și actriță. Efectiv, atât sunt de versatilă.
Ar fi trebuit să denumesc articolul ăsta: cum să mă afund în muncă în timp ce mă chinui să mă vindec – o poveste de dragoste.
Nu-i un lucru rău să ai mai multe înclinații, fie ele artistice, sau nu. Dar care dintre toate skillurile astea e ăla la care te duci prima oară când te simți oribil? În care dintre ele intri într-o transă și uiți de tot? Ce ai putea să faci în fiecare zi pentru restul vieții tale? La ce te gândești mereu și ce te face să te simți ca și cum ești propria ta familie? Ce e mai bun decât un burger cu de toate și-o bere rece vara? Ți-ai găsit răspunsul sigur.
La mine răspunsul la întrebarea asta este creația. Indiferent ce înseamnă asta. Trebuie să creez încontinuu. De asta exist. Psihologic vorbind, am o teamă de moarte nerezolvată și vreau să trăiesc pentru totdeauna. De asta îmi și plac vampiri și am fost mereu pasionată de ezoteric. Nu vreau să mor. Cum reușești să trăiesc pentru totdeauna? Prin creație. Lași în urmă bucăți din tine care sălășluiesc în eternitate.
Focusul creației la mine este scrisul în toate formele lui. În momentul ăsta sunt într-o transă atât de adâncă încât nici măcar nu am făcut o structură pentru articol. Știu exact ce, cum și cât să scriu ca să transmit exact ce simt în momentul ăsta. Adică iubire pentru meseria mea.
Cum scap de demonii overthinkingului
Aia-i, tati! Aia-i bubița de care suferim cu toții la căpuț. Îți e frică să nu fi ales greșit domeniul! Sau îți e frică să nu faci greșeli ireaparabile! Îți e frică să arăți lumii de ce ești în stare! Și, evident, în final, îți e frică de succes. Succesul înseamnă multă atenție, un soi de copleșire care vine din toate părțile. Iar cu acest succes vine o altă întrebare: dacă asta a fost? Dacă mi-am îndeplinit scopul pe planetă și nu mai am nimic de făcut? Dacă nu o să mai pot să fiu mai de succes decât în momentul ăsta vreodată?
O să răspund la întrebarea asta cum o fac și la mine în cap: AIA ESTE. Exact cum ați citit. Sau ca să zic în cuvintele pentru care e mama faimoasă: AȘA ȘI, CARE-I PROBLEMA? Eșecul e bun, după cum am învățat în articolul de săptămâna trecută. Și dacă ai ajuns la un climax al succesului, ce dacă? Construiește, monetizează și apoi relaxează-te. E clar că nu suntem făcuți să muncim la același nivel toată viața. Repet ce am zis mai sus: monetizează-ți succesul, deleagă taskuri și relaxează-te. Gata, men! Ți-ai îndeplinit misiunea, acum ești mentor, ești susținător, ești LIBER să te bucuri de roadele tale. Mare bai, mare drama, mare overthinking.
Dar cum scap de overthinking?
Îmi spunea mie profa de engleză din generală când mă lua creierul ceva super interesant. DON’T THINK, JUST DO! Cam asta se aplică de multe ori în viață. Deși asta nu înseamnă că ești curcă fără țeastă care umblă pe planetă de tâmpită și doar face lucruri fără să le gândească. Înțelesul mai deep de atât este că uneori e bine să nu întorci pe cinșpe mii de părți. Fă o listă de pro și contra și apoi acționează cum crezi tu mai bine. Asumă-ți niște riscuri. Cam de asta e viața mea. Că nu știi niciodată ce-o să primești de la ea.
Forrest Gump avea dreptate. O poveste de dragoste începe mai întâi cu tine.
