Îmi place cum voi citiți tot ce scriu aici și aveți impresia că înțeleg mare lucru din viață și știu cum să mă descurc în orice situație. Adică da, când vine vorba de scris, pot să dau sfaturi toată ziua. Apăi, când vine vorba de skilluri sociale, nu prea am ce să vă zic. Decât cum v-am spus în articolul de ieri, zâmbet, glume, carismă, tupeu, curaj. Sigur că da. Doar că astea uneori se traduc în orgoliu infect. Nu regret nimic din ce am trăit până acum. Iau o gură mare de cafea și zic ”aia e”. Un ”aia e” sănătos m-a salvat în multe situații.
În cazul de astăzi, m-a salvat demisia.
Cum să vă zic mai frumos, fără să mă jignesc pe mine, de la 23 de ani?
Hmm, păi, aș putea zice că eram un vulcan mic, care strânsese în el atâta ură față de oameni încât la cea mai mică zgâlțâire voia să arate tuturor că el e cel mai cel. Oricum e cunoscut deja că până în 30 de ani ai impresia că ești ombelico del mondo. Le știi pe toate, n-ai nevoie de nimic. Ești, ce să mai, ești connoisseur al vieții umane. Ai trăit atâtea și ai atâta experiență încât cine își permite să comenteze, imediat îl bagi în aia a mă-sii. Sau nah, îți dai demisia și-ți haosezi toată viața.
Cu gândurile astea în minte, și cu faptul că eram și-ntr-o relație nasoală, să purcedem spre acțiune.
Cum și-a dat asta, domne’, demisia din orgoliu? Haideți să vă dau niște informații de background.
Știți că de prin 2009 mă bălăcesc, într-un fel sau altul, în apele Advertisingului.
Trebuie doar să citiți partea din site care se cheamă Despre Mine. Doar că au devenit super oficiale, într-un loc cu salariu, colegi, briefuri, brainstorming-uri, pitch-uri, prin 2013. Așadar, fix când aveam 23 de ani. Bun, până aici am lămurit-o. M-am angajat la o agenție mică, unde aveam niște colegi extraordinari și tot ce făceam toată ziua era să scriu articole tip VICE, să gândesc campanii pentru brand-uri, să gândesc concepte pentru events, să fac copy plin de puns și să fiu ciufută. Ah, și ne mai făceam și office pranks.
Cred că aproape de 1 aprilie, unul dintre colegi i-a instalat altuia nu știu ce extensie de Chrome în care orice făceai, îți dădea porn. În altă zi, au pus un ceas d-ăla vechi, undeva ascuns prin biroul meu și am luat-o razna că nu înțelegeam de unde vine ticăitul. Ce pot să zic este că ne distram foarte bine la birou și țineam la toți colegii mei în egală măsură.
Era jobul visurilor tale de Junior. Colegi mișto, caterincă, puteai să faci cam ce voiai în texte, liniște și înțelegere. Super până aici! Am uitat să vă zic că luam cam 1500 lei salariu. Nici atunci nu era foarte mult, stați liniștiți! Deși nu mă interesa prea mult treaba asta. Stăteam cu prietenul meu într-o garsonieră mică și aveam suficienți bani să trăim. Plus că îi mai trimitea și mă-sa mâncare. Mai mergeam să mâncăm și pe la ai mei. Eram ok.
Sună cam prea bine ca să fie adevărat, în afară de bani? Pentru că era.
După vreo 6 luni, suntem anunțați că o vedetă foarte mare vrea să își scoată website și noi trebuie să o ajutăm cu structură, nume, slogan, concept și articole pe site-ul respectiv. Mamă, a crescut inima în mine de nici nu mai știam ce să fac! Eram așa de fericită încât în seara de după vestea asta m-am făcut criță cu bere neagră ieftină. Silva, se știe!
Fast forward în prima zi de proiect. Ne-am apucat de idei, structură, totul mișto până aici. Am vrut să avem un call cu doamna în cauză, dar nu prea avea ea timp de noi, așa că ne-a zis să facem ce vrem. Într-un final, i-a plăcut super mult. Ne-am apucat și de articole, am conversat pe mailuri, am început să ne înțelegem între noi, cine, ce, cum face și cât și când.
Frumos. Totul până la câteva incidente care mi-au rănit orgoliul.
Și aveam un orgoliu așa de mare atunci că nici nu știu cum încăpeam în agenția aia. Avea doar 2 etaje, na. Primul incident a fost super neașteptat. Știam că merge femeia la o emisiune ca să prezinte proiectul. Având în vedere că era făcut pe moca, ne așteptam cu toții, chiar și șefii noștri, să zică ceva de noi. Bă, eu nu mă așteptam să țină minte cum mă cheamă. Ditai celebritatea cunoaște și aude și vede o mie de nume pe zi. Dar măcar să zic un mulțumesc, echipă! Eh, femeia a zis că ea scrie articolele, că ea s-a ocupat și că wow, e super excited!
Noi ne uitam ca niște capre de silvostepă tâmpe la ecranul ăla și toată lumea era dezamăgită. Doar că eu eram plină de spume. Dar n-am zis nimic. M-am întors la birou și m-am apucat să scriu articolele pe care și le scria singură. Da. Singură. Proasta de Ana le scrie. Bravo mie! Mare lovitură la statut ce-am primit. Dar nu e nimic, tace și face proasta. Doar nu îmi permit să comentez.
Al doilea incident a fost când dădea share la articole cu descrierea ”mamă, am avut o inspirație aseară! Ce articol frumos am scris!”. Iar m-am enervat. Nu-i nimic, Ana. Ești plătită să faci asta. Nu contează că nu le-a scris ea, ci tu. Nu e mare lucru. Move on. E dreptul ei. E site-ul ei. Revino-ți. Nu mai fi așa de răsfățată!
S-au mai tot adunat incidente d-astea în vulcanul de 23 de ani și vă dați seama ce s-a întâmplat.
N-o să uit niciodată cât curaj am avut să fac așa ceva, fără să mă gândesc la repercusiuni. Cică eram într-o ședință de brainstorming cu asistenta ei personală, care era un mare simp pentru ea, tbh. O tot ridica în slăvi și noi stăteam și ne uitam la ea de parcă era ora de matematică. Adică fix cu ochii pe ceasul mare din fața noastră. Tot ce spunea mi se părea neinteresant. Același rahat. Aia e.
Până când, pam pam. Spumele mării! Ne zicea că doamnei vedete i-a venit o idee. Și eu îi zic că e o idee super proastă. La care șefa mea de atunci se ridică și-mi zice o propoziție pe care n-o să o uit în viața mea: ”Când o să scrii tu literatură ca x, atunci să comentezi”.
Vă las să ghiciți ce am făcut! Ah, nimic. Am fost rațională și nu am luat-o deloc personal.
Am tăcut și-am făcut ce trebuia să fac. Mi-am văzut de treabă. Doar suntem oameni maturi. Doar că am făcut fix inversul, că doar de aia citiți articolul ăsta, nu? Ca să râdeți de cât de inconștientă sunt. Scena s-a desfășurat așa: am auzit cuvintele, le-am procesat puțin, m-am ridicat, m-am dus în biroul de la HR, am luat o foaie și am început să îmi scriu demisia sub ochii șocați ai tuturor colegilor mei.
Șefii mei erau gen Ana, haide să nu ne pripim! Exagerezi. Haide, gândește-te puțin! Când colo, eu aveam ghiozdanul în spate și deja eram pe ușă. Nu cred că am procedat neapărat corect nici acum, dar mi-a priit decizia asta impulsivă. Jobul de după ăsta a fost chiar mișto, doar că mi-a luat ceva să-l găsesc.
Îmi părea rău că-mi dădusem demisia? NU.
Experiența aia m-a ajutat să-mi dau seama de niște lucruri:
- Nu e bine să taci mereu din gură, poate că dacă ziceam niște lucruri CIVILIZAT nu s-ar fi ajuns la vulcanul ăla.
- Nu îmi place să fie altcineva în lumina reflectoarelor și vreau să primesc validare pentru munca depusă. Încă de atunci. Nu e ceva sănătos, clar. Asta știu. Nu era oricum despre vedeta aia, ci despre mine. Și am tot lucrat pe tema asta la terapie.
- Eu nu sunt în stare să lucrez în echipe mai mari de eu și încă o persoană. Și mai ales în echipe unde personalitatea celor implicați e mai MARE decât a mea. Aici e de lucru cu mine. De unde mă apucă spumele? Probabil că e pentru că nu eram foarte băgată în seamă în copilărie și eram ignorată foarte mult. Așa că eu trebuie să fiu acolo pe primul loc, cea mai cea, ca să primesc atenția și afecțiunea pe care nu am primit-o în copilărie.
- Am o problemă gravă cu autoritatea pentru că am trăit un cămin autoritar. De asta sunt Freelancer. Problema din acest articol am întâlnit-o în mai multe forme, la mai multe joburi. Era o idee bună să mă duc mai din timp la terapie și să rămân la job? Sigur că da.
Ce vă recomand dacă vă aflați în aceeași situație?
- Nu vă dați demisia fără să aveți bani puși deoparte.
- Vorbiți când nu vă convine ceva.
- Nu luați totul personal la birou. Nu e despre ei, e despre voi. Vedeți ce anume vă supără cel mai tare ca să vedeți unde e buba.
- Mediile creative sunt pline de situații ca cea de mai sus, de asta trebuie să avem și alte lucruri în viața noastră care să ne împlinească. Spre exemplu, acum, după ce am scos o carte și lucrez în paralel la 2, dacă îmi zice cineva propoziția de mai sus, mă doare ankur. De fapt, nu mă ofticasem că mă jignise, ci că unii oameni sunt privilegiați și eu scriam de ceva timp literatură și nu mă băga nimeni în seamă.
- Calculați totul foarte bine înainte să vă dați demisia. Totul e strategie, remember!
Thanks for coming to my Ted Talk! Sper să vă fi ajutat povestea mea cu demisia.
Dacă te apucă spumele cam cum făceam eu mai sus, recomand terapie.
Dacă vrei să te faci Copywriter, intră în grupul meu de Facebook.
Ba și mai mult, înscrie-te la cursurile mele.
