Confesiuni

Cum mă simt la un an după un episod depresiv

Dacă nu ați citit nimic din ce am scris la începutul anului pe blog, recomand să citiți următoarele articole, în ordinea următoare:

La revedere, 2019! Mi-ai cam mâncat sufletul, dar m-ai învățat multe pt. I

La revedere, 2019! Mi-ai cam mâncat sufletul, dar m-ai învățat multe pt. II

La revedere, 2019! Mi-ai cam mâncat sufletul, dar m-ai învățat multe pt. III

La revedere, 2019! Mi-ai cam mâncat sufletul, dar m-ai învățat multe, ultima parte

Ziua în care am vrut să-mi pun capăt zilelor

După ce citiți toate articolele astea, continuați să citiți ce vă spun în continuare. Ca să înțelegeți toată situația. Dacă nu, o să vă rezum puțin aici.

Anul 2019 m-a prins pe picior greșit de tot. A murit bunicul meu, m-au lovit probleme de sănătate, am creat și trăit drame, am rămas fără bani, am slăbit foarte mult și am început să fac terapie.

Depresia mea nu e diferită sau mai specială față de altă depresie, oricum nu asta e ideea. Dar ce spunea Sylvia Plath este foarte relatable: mă simt ca într-un clopot de sticlă și fiecare voce de pe fundal este înfundată, fiecare încercare a oricărui om din exterior e degeaba. Dacă nu mă ridic eu pe propriile picioare, nu poate să mă ajute nimeni. Sau așa credeam eu.

La începutul lui 2019 mi-am deschis blogul unde am început o serie de articole de spovedanie, cum îmi plăcea mie să zic pe atunci. Am vorbit despre treburi extrem de personale, am vrut să șterg existența vechiului blog de hate prin acest proces de transparență totală. A mers și n-a mers. Tot mai aud oameni care mă știu de pe vremea Modă, pe bune. Nu e nimic. Blogul de aici nu mai are scopul de a-mi construi un alt drum spre faimă/spaimă, ci de a educa și de a povesti lucruri importante din viața mea.

Tot în același timp, am început cursurile Copywriter la Început de Drum care au avut peste 100 de cursanți, acum urmează grupa 10, la finalul lunii.

Am crescut puțin pagina de cursuri, am făcut și un grup de Facebook cu peste 200 de omuleți. Nu-s așa activă cum aș fi vrut, dar o să fiu. SPER! Ah, și am făcut 10k followers pe tiktok, woo!

Înainte să înceapă pandemia am închiriat o mansardă cu trei dintre cei mai buni prieteni ai mei, unde țineam și cursurile. Și sincer, perioada aia a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea. Pe această cale, le mulțumesc lor. Chiar dacă din cauze multiple nu prea mai păstrăm legătură. Îi iubesc pe toți, doar că poate pandemia asta a scos ce-a fost mai rău în noi și ne-a dovedit că nu putem aveam o afacere împreună, sau că nu prea mai putem să fim atât de buni prieteni. And that’s okay, life moves on.

Freelancing-ul merge foarte bine. A mers și prost, doar că am lucrat super mult cu mine și mai ales la crearea unei legături cu clienții potriviți.

Am început colaborări mișto, pe care încă le mai am, unele au fost project based și tot așa. Am câștigat și un pitch cu prietenul meu cel mai bun din grupul de la mansardă. Which was a really cool experience. Și m-a ajutat să trec mai bine prin pandemie.

Ce e trist este că pandemia mi-a trezit un mini episod depresiv în care am devenit super nihilistă. Am revenit la obiceiuri vechi, m-am apucat iar de fumat. Citiți în Jurnal de Carantină mai multe.

În mijlocul pandemiei, m-am mutat din apartamentul din Unirii, unde aveam 3 tipuri de gândaci, unde mi-a explodat canalizarea și-am stat în rahat vreo 3 ore, fix în pandemie, da. M-am mutat în alt loc extraordinar pentru care sunt recunoscătoare forever. E cel mai mișto loc în care am stat și-s mândră de mine.

M-am și îndrăgostit anul ăsta după mult timp, chiar dacă nu a fost de persoana potrivită, îi mulțumesc pentru tot timpul pe care l-am petrecut împreună.

Și o să prețuiesc mereu timpul în care m-ai făcut să deschid portițe roșii, să mă gândesc la tine cât frec aragazul și să mă joc de-a drăcușorul pe ici, pe colo. Am vrut să fie povestea de dragoste perfectă, chiar dacă am stabilit că n-o să fie sentimente implicate, dar tu aveai alte planuri profesionale și alte momente emoționale decât alea pe care le-am împărtășit împreună. Dar toate lunile în care ne-am văzut în fiecare weekend m-au făcut să mă înțeleg mai bine. Și pe mine, și pe tine.

Chiar dacă sunt destul de supărată pe mine și pe tine pentru felul în care s-au terminat lucrurile. O să fii mereu acolo, în sufletul meu. Sper că nu mi-am imaginat ce s-a întâmplat și chiar a fost atât de frumos pentru tine, cum a fost pentru mine. Până când să se complice. Unii oameni nu simt ca noi și asta e okay. Am acceptat și-am mers mai departe. Ca de obicei.

Am încă multe de învățat după relațiile abuzive în care am fost. Mulțumesc, băi, fără tine carantina/pandemia ar fi fost cea mai plictisitoare și tristă experiență din viața mea. Ai fost acolo alături de mine, în fiecare moment de răscruce din pandemie, în fiecare moment fericit și în fiecare clipă în care m-am simțit ca într-un film fucked-up în care dansam, fumam pe balcon și beam gin. Probabil că n-o să citești textul ăsta și asta e complet în regulă. Viața merge înainte.

Apropo de asta, acum vreo 2 luni am avut iar niște gânduri suicidale, doar că am cerut ajutor de data asta. L-am sunat și-a venit să stea cu mine toată noaptea.

Tata la pep talks a fost omul ăsta! Și pentru asta chiar o să-l iubesc toată viața. Mai întâi de toate ca pe un prieten foarte bun, apoi ca pe un om de care m-am îndrăgostit.

Am reușit să am 2 working vacations. Una cu Andra, una dintre prietenele mele apropiate, la Dunăre. Unde am fost la Conacul lui Dinescu și-am dat bani la lăutari ca să îmi cânte toate piesele preferate ale bunicului meu. Am băut pentru morți, am plâns și am dansat. Aveam nevoie de momentul ăla ca să accept moartea ca un eveniment normal în viața oricărui om.

Anul trecut prin noiembrie a murit bunicul meu. Iar acum aproximativ 2 săptămâni a murit și bunica mea. A trebuit să mă duc până la Călinești, la o biserică de acolo, să îl țin pe taică-miu de mână și să fiu puternică pentru el. Am dat 2 lacrimi, dar nu a fost o tragedie pentru mine, ca anul trecut. Nimic nu mai e. Nici stricarea unei prietenii, nici moartea unui apropiat, nici despărțirile, nici nimic. M-am întărit atât de tare încât nimic nu mai e o tragedie. Pentru că așa e viața. Fiecare eveniment din viața noastră are loc ca să învățăm câte ceva. Din păcate, nimic nu te pregătește mai tare pentru viață decât moartea bunicilor. Pentru mine mereu o să fie Pitești cel mai frumos loc de pe Pământ. Chiar și dacă mă duc în Bali, Miami, sau dracului mai știe pe unde mă poartă viața.

De atunci mă simt puțin goală și mi-a fost frică de suma evenimentelor din ultimii aproape 2 ani din viața mea. Iar mi-a apărut psoriazis pe tot corpul de la stres, am insomnii, dar reușesc să mă mențin pe linia de plutire.

Scriu textul ăsta la 5 dimineața cu lacrimi de recunoștință în ochi. Am ajuns un om puternic, asumat, care muncește din greu zilnic pentru obiectivele lui. Depresia stă undeva într-un colț și așteaptă să lovească în orice moment. Doar că acum am toate armele la mine. Știu cum să lupt.

Nu e ușor să trăiești cu monstrul din mintea ta. Trebuie doar să înveți cum să te joci cu el.

Asta vorbeam și cu prietena mea cea mai bună, Iulia. Îmi aduc aminte când s-a sinucis Chester de la Linkin Park am plâns. Pentru prima oară când a murit o celebritate pe care o admiram, am plâns ca și cum eram rude sau prieteni. Și știți de ce? Mă gândeam că într-o zi o să am tot ce mi-am dorit: carieră, familie, legacy. Și tot n-o să fie suficient. Și depresia o să vină peste mine și-o să fac același lucru. Asta chiar e una dintre cele mai mari frici ale mele. Să nu-mi fiu suficientă.

Dar nu vreau să închei articolul ăsta într-o notă negativă. Voiam să vă spun doar că la un an după un episod depresiv complet sunt mult mai bine. Sunt altă versiune a mea. Sunt mai puternică, mai muncitoare și mă simt și arăt mai bine. Chiar dacă mai scârțâie pe ici, pe colo, reușesc să ung cu puțin ulei esențial de încăpățânare și determinare și merg mai departe.

Sper să te găsească textul ăsta bine și dacă nu, sper să te inspire!

×