Confesiuni

Ce se întâmplă dacă pici în spirala comportamentelor distructive

Simt că am lovit cam tare cu partea de Advertising în cititorii blogului meu, așa că am zis că-i cazul de un articol tipic mie: adică deschis, sincer și cam brutal.

Subiectul despre care vreau să vorbesc astăzi este destul de personal. De-a lungul acestei pandemii am făcut o pauză mică de terapie pentru că am crezut că am primit toate uneltele de care am nevoie ca să nu mai pic în obiceiuri vechi. Am zis că știu cum să mă descurc în cazul în care mă izbește anxietatea, vreun atac de panică sau încep primele semne ale depresiei.

Într-o zi am oprit timpul în loc, pentru o secundă, ca să observ că am dezvoltat 2 spirale diferite, care mă făceau să recidivez la toate comportamentele mele de dinainte de terapie. Nu credeți că e puțin cam fucked up că unele emoții ne trimit instant la copilărie?

Am aflat și eu de ce se întâmplă treaba asta. După ce am vorbit cu terapeuta mea și am ascultat podcastul lui Paul Olteanu, Mind Architect, m-am prins exact de ce mă întorc la copilărie. Haideți să vă explic pe bucăți. Poate vă ajută și pe voi.

Mă întorc în copilărie la obiceiuri de iubire

În ultima vreme, în urma unor situații, m-am tot simțit respinsă. Uneori profesional, alteori relațional. De fiecare dată când m-am simțit respinsă, am picat într-o spirală. Se manifesta asta: la început mă prefăceam neatinsă, apoi făceam mișto, apoi mă supărăm. Într-un final, spirala se încheia apoteotic fix cu băutură, mâncare și țigări.

Explicația aparent e următoarea. Emoția de a fi respinsă își are bazele în copilărie în câteva momente cheie: când ceilalți copii nu voiau să-mi fie prieteni și când părinții mei nu veneau să mă viziteze la bunici. Mai mult de atât, acest sentiment de a fi respins e de fapt frica de abandon.

Ca să scap de această senzație, mă întorc la obiceiurile care dau senzația de iubire. În familia mea, băutura și mâncarea apar la sărbători, atunci când se celebrează o ocazie specială. Printre puținele momente din copilăria mea care m-au făcut fericită cu adevărat: zile de naștere, aniversări, reușite etc.

Să recapitulăm: cineva mă respinge (așa percep eu, nu e neapărat real), codul din creierul meu percepe asta ca pe un abandon. Apoi intră în spirală.

Științific vorbind, nu gândesc deloc rațional. Nu folosesc neo-cortexul. Ci mă duc în survival mode, adică se activează creierul reptilian (ăla care există de milioane de ani, format ca să ne învețe să ne apărăm de pericole).

Bun. Abandonul este un pericol pentru mine. Felul în care am supraviețuit în copilărie acestui sentiment a fost să îl înlocuiesc cu un eveniment de sărbătoare.

Abandon? Merit recompensă

Așadar, după ce creierul îl percepe ca un abandon, simte nevoia să fie recompensat. Merită! Uite prin câte trece. Mâncarea, băutura și țigările sunt asociate cu o sărbătoare, cu iubire și într-un final cu atenție.

Mi-a luat 2 luni să mă prind că am creat acest mecanism, să înțeleg de unde vine și să îl opresc. Mai mult de atât, eu îl mai înlocuiam și cu dopamina pe care mi-o dădea social media. Ore întregi pe infinit scroll pe Tiktok (creat ca să-ți dea dopamine spikes), postări pe Facebook care să îmi aducă like-uri și poze cu mine pe Insta cu inimioarele lui cu tot.

Am vrut să opresc spiralele astea paralele (social media și recompensele) pentru că începusem să mă simt rău fizic și psihic. Cât credeți că poate un organism de 31 de ani, în martie, să petreacă fix ca la 20? Vă zic eu: cam 2 luni până să îți strici părul, pielea, căpuțul.

Cum scap de spiralele astea?

Am limitat accesul la social media.

Identific instant emoția când vine și o opresc. Cum? Mă duc și mă plimb cu un podcast în urechi.

Iau o gustare sănătoasă și-mi spun că nu e rațional.

Plus că-s destul de zgârcită. Încep să-mi fac calcule matematice în cap. Merită să mă îndop și să mă simt nașpa a doua zi? Not good for business.

Voi ați trăit ceva similar? Dacă da, vă recomand fuguța la terapie.

Cât despre mine? Wish me luck. Sunt ok de o săptămână.

×