Literatură

Ce se ascunde în spatele portiței roșii?

Cred că m-am uitat la prea mult Rick and Morty și Midnight Gospel în ultima vreme. Poate de-aia am scos ezoterismul ăsta, filosofic, cu substraturi și mesaje bine ascunse printre rânduri. Naiba mai știe ce-i în capul meu când nu sunt atentă la pe unde i-o ia țăcăneala scriitoricească. Așa că tot ziceam că nu mai scrisesem de mult literatură. Vă prezint textul de mai jos.

Îi plăcea decizia pe care o luase și era mândru de mama focului de găselnița lui spirituală. Se mutase la țară, departe de regurgitările orașului despre poluare, politică și politețe. Anul ăsta voia să se concentreze asupra dezvoltării lui profesionale. În alte dăți, fusese un bărbat al pasiunilor dureroase și artelor vizuale dubioase. Ceva din vechea lui identitate rămăsese vie, dar pe restul o puse grijuliu într-o cutie, pe care-a aruncat-o deasupra dulapului. Avea un dulap înalt, alb și încăpător. A trebuit să ia un scaun ca să urce cutia acolo, cu bucățile din el pe care nu voia să le mai vadă. Îl făcuseră să sufere în trecut. Nu mai are nimeni timp de prostiile astea! 

A pus scaunul la loc la fel cum credea că trebuie puse toate emoțiile din viața lui, fiecare la locul ei. Nu vrea să le mai lase să ia aer. Le-a izolat de lume. Și odată cu el, și pe el. S-a pus la păstrare pentru alte aventuri. Astea d’ale emoționalului sunt pentru el, ăla de anul trecut, care nu voia decât să iubească, să fie iubit și să facă artă. 

A compartimentat toate sentimentele pe sertărașe, pe care a pus diverse etichete. Cam cum fac oamenii atunci când sunt maniaci ai controlului. Le-a vopsit în culori puternice ca să înțeleagă mintea lui că se pot dezvolta cu o viteză alarmantă. Roșu era iubirea, dar și impulsivitatea. Portocaliu era afecțiunea. Galben pentru gelozie. Roz pentru puritate și iubire. 

A păstrat un sentiment care-i plăcea: albul. Alb pentru prietenie. Ăsta a rămas în cursa finală spre care se grăbea cu atâta nesaț de parcă i-ar fi luat-o altcineva înainte. Cu toate astea sortate, cu bucățile din el care nu-i mai plăceau, cu scaunul pus la locul lui, și-a strâns restul catrafuselor și a decis să se izoleze într-o căsuță, la marginea pădurii. Nu era un om pretențios, îi plăcea să trăiască simplu. De asta și-a și sortat toate sentimentele. De asta a păstrat albul. Avea să-l folosească poate cândva, când cineva ar vrea să îl viziteze în pădure și să încerce să îl convingă să se întoarcă în oraș. 

Orașul era agitat, imprevizibil, îl distrăgea de la muncă, nu îl mai pasionau muzele, acum el era muza. Pădurea avea să fie primitoare cu el și cu dorințele lui de-a se transforma într-un robot care își dedică timpul zi și noapte artelor vizuale, departe de sentimente prezente, curente și latente. Era planul perfect. Evită ce simți și îngroapă-te în muncă pare să fie o mantră care a funcționat pentru zeci de oameni de afaceri dinaintea lui. 

Acum nu mai era un simplu artist, de duzină, care face portrete oamenilor în parc. Voia să fie antreprenor și scopul scuză mijloacele. Sentimentele sunt pentru oamenii slabi. Și în niciun caz nu le combinăm cu munca. Asta ar fi o greșeală. Ar însemna să deschidem prea multe sertare și ar fi haos. Haosul nu duce decât la drame inutile, care te fac să suferi și să îți pierzi timpul concentrându-se pe lucruri infantile. Nu ăsta era scopul lui în viață.

Își dăduse seama că scopul lui nu era să fie artist, ci să fie singuratic cu munca lui, fără consecințe, cerințe și coincidențe aduse din exterior, de la o altă persoană. 

În ziua în care a ajuns în căbănuța lui din pădure și-a dat seama că drumul a fost greoi. Era clar că nu-l va face nici bătut, forțat, răpit înapoi spre oraș. Denivelări, insecte ciudate, unități de relief, zăpușeală, praf, faună și efort fizic. A urcat și coborât de atâtea ori, a sărit și-a escaladat, a rupt, a păstrat și-a mers mai departe. Un alt EL. 

Lângă cabană era un mic râu, unde și-ar fi permis pentru câteva zeci de minute pe zi să mediteze, să se calmeze și să reacționeze la frumusețe. Dar nu într-un mod superficial ca înainte, nu putea să ia frumusețea naturii și s-o aducă la el în pat, să-i zvârcolească prin cearșafuri. A fost vai și-amar ultima oară. Nu se poate. Pauzele de lângă râu îl vor inspira și-l vor calma când munca nu-l va ajuta în niciun fel să uite de sertare, de scaun, de cutia de pe dulap. 

Râul îl văzu și vru să îl îmbrățișeze. El observă tentativa lui de afecțiune și-și trecu degetele prin apă, care-l chema parcă să facă o baie. Dar nu avea timp de astfel de prostii. Gestul dură cel mult un minut. Cabana era destinația finală. Cabană. Muncă. Evoluție. Liniște. Mișcare. Mâncat din roadele naturii. Bărbat adevărat care nu are nevoie să fie parte dintr-o pereche pentru a supraviețui. Ăsta era scopul. S-ar fi întors, dar nu existau motive suficiente. Și-așa se simțise dintotdeauna singur, chiar și cu oameni lângă el. Chiar și cu diverse râuri agitate care i-au trecut pragul. 

Cabana era din lemn prăfuit, ușa stătea să cadă, dar exista o chimie între el și prispa ei încât poposi câteva secunde ca să viseze cu ochii deschiși la obiceiurile noi pe care avea să și le creeze. 

-Așa au început și ăștia, mai marii, gen Elon Musk, Steve Jobs. Niște ciudați! Probabil că și ei aveau cabana lor, gândi cu voce tare eroul nostru.

Gata cu visatul, e timpul să ne apucăm de treabă reală. Începuse să șteargă lemnul prăfuit, l-a dat cu lac și lemnul i-a mulțumit. A început să repare ușa, nu înainte să-și dea cămașa albă jos și să-și suflece pantalonii negri din denim. A fixat-o la loc în balamale. Urma să dea o mătură, să șteargă praful și să își scoată lucrurile din ghiozdan. Zis și făcut! Câteva ore mai târziu căbănuța lui era pregătită pentru habitare și muncă. Și-a făcut un duș în spatele casei, cu o găleată imensă, pe care a umplut-o cu apă din râu. Adusese un săpun, o periuță de dință, șampon, parfumul lui care mirosea demențial și aparatul de ras. 

Se ferchezuise puțin. Obiceiuri noi, vedeți voi? Ce știm noi, niște simpli muritori, cât de bine îi merge lui departe de treburile astea atât de lumești încât nu fac bine la business? 

Totul mergea ca pe roate. Era inspirat de natură, era singur, avusese o discuție frumoasă cu vântul și glumise cu pădurea. Era fresh și gata de muncă. Se schimbase într-o altă cămașă, neagră de data asta, trăsese aceiași blugi din denim pe el, își pusese ochelarii, scosese laptopul și se cufundase în muncă. Se întunecase semnificativ afară și era mulțumit de el, era fericit, era complet. Puse ochelarii deasupra șemineului cărămiziu și merse să își facă o cafea, la butelia de gaz. 

Din ușa lui proaspăt restabilită la locul ei se auzi un zgomot. Ca și când cineva bătea, ca și când cineva îi deranja spiritualitatea nou găsită. Cine putea să fie? Cine făcuse drumul ăsta atât de greu, de agitat și de neînduplecat până la el? Parcă spusese tuturor că vrea să fie singur, cu munca lui, să se ducă la dracu’ în pădure. Sertarele. Cutiuța. Scaunul. Dulapul. Culorile. Cearșafurile. 

-Bună! Am văzut că nu te simțeai bine și am venit să te înveselesc, zise o voce dulce de dincolo de cei mai mari și verzi ochi pe care-i văzuse.

Nu se putu abține să nu zâmbească precum ultimul zevzec. Nu se aștepta, dar în același timp era puțin controlat. Știa că nu e bine. Știa că dacă se lasă purtat de val chiar și o secundă toată relația lui cu pădurea, râul, cabana, prispa, butelia de gaz se va schimba total. 

-De ce ai venit până aici, nu ți-a fost greu?

-Deloc. Uite, ți-am adus niște merinde. Fix astea de care-ți plac ție. Voiam să te binedispun, zise ea și începu să-i înșire pe masa din bucătărie toate bunătățile.

-Mulțumesc, da’ nu trebuia să bați atâta drum. Sau poate ai vreun motiv ascuns, întrebă el sceptic de gestul ei altruist.

-Sincer, da. Uite, am venit să-ți spun că sunt îndrăgostită de tine.

-Măi, dar am mai vorbit despre asta. Nu se poate, i se citea pe față frica, nemulțumirea, neliniștea.

-Dar de ce? Nu poți să negi că e ceva între noi. O simt. Știu sigur că e ceva.

-Măi, o fi. Dar nu e bine pentru business. Nu îmi place să amestec lucrurile.

-Am înțeles, dar am bătut atâta drum. Măcar lasă-mă să-ți dau ceva, zise ea și se întinse spre desaga ei multicoloră.

O mie de griji începuseră să-i treacă prin minte. Era agitat, se tot mișca prin cabană, plimbându-se cu mâna în bărbie. Ea răscolea prin desagă. El răscolea prin creier. Sertare. Dulap. Scaun. Culori. Nu, te rog. 

-Uite! E o portiță roșie. 

-Și ce să fac cu ea? Ți-am spus că nu mi se pare o idee bună…

-Stai, de aia e o portiță. 

-Ascult.

-Orice poartă e o alegere. Din roșu poate să fie orice culoare îți dorești tu. Pe mine poți să mă anunți oricând. Portița e deschisă.

-Okay, dar ți-am spus…

-Shhhh, uite, ia-o! Și promit să plec după.

Imediat ce o atinse, portița se transformă din roșie în albă. Culoarea prietenilor. Sertarul sigur. Se liniști. Nu avea să-i atingă obiectivele în niciun fel. Era în siguranță. 

-Nu știu ce înseamnă albul. Dar mă bucur cu orice decizie iei tu.

-Nici eu nu știu. Poate nu e chiar totul în alb și negru, cum vrei tu.

-Ba da, viața e alb și negru. 

În momentul ăla portița deveni gri. 

-Ți-am spus. Există și gri.

-Ah, am înțeles. M-a avertizat deja râul. 

-Ți-am spus, e o idee proastă. Sunt aici în pădure, am dat cu lac pe cabană și…

-Nu trebuie să explici. Oricum portița rămâne la tine. Faci ce vrei cu ea. 

Zise ea și se ridică în cel mai rapid mod ca să fugă de ea. Să se ducă iar în oraș și să nu-l mai deranjeze în pădure. Părea să-l facă fericit. Dăduse cu lac pe cabană, reparase ușa, își găsise locul lângă rău. Nu avea sens. 

-Eu o să plec înapoi în oraș.

-Exact cum ar trebui să fie lucrurile. 

-Știu, nu-mi pare rău, să știi. Nu sunt tristă. 

-Nici nu ar trebui să fii. Așa sunt eu mai singuratic. Și așa vreau să rămân. 

O îmbrățișare mai târziu, ea deja se lupta cu drumul înapoi spre oraș. Denivelări, insecte ciudate, unități de relief, zăpușeală, praf, faună și efort fizic. A urcat și coborât de atâtea ori, a sărit și-a escaladat, a rupt, a păstrat și-a mers mai departe. O altă EA.

El s-a întors la cafeaua lui, la treabă, la obiective. Și viața a mers înainte. Pentru amândoi. Portița încă deschisă. Albă. Gri. Albă. Gri. Sertarele puse departe. Scaunul la locul lui. Cutia prea sus pentru a ajunge la ea. 

Pădurea îi păstra bine secretele între ramurile ei stufoase. O altă zi, o altă listă de taskuri. Exact cum ar trebui să fie lucrurile. 


Artworkul ăla sexy cu portița e făcut de Daian. Dați-i omului cu follow pe insta aici că e iubi maxim și eye-candy ce face el cu Designu’ acolo.

Also, dacă vreți să aveți oportunitatea să scrieți texte asemănătoare și să primiți feedback pe ele, zic să vă înscrieți la cursurile mele aici. Hurry up! Următorea grupă începe pe 21 mai.

×