Confesiuni Uncategorized

La revedere, 2019! Mi-ai cam mâncat sufletul, dar m-ai învățat multe, ultima parte

Seria asta de articole există pentru că simt că anul 2019 a fost un an dificil, cu ups and downs, cu de toate. Am decis să vă arăt și o parte din viața mea. No bullshit, just real stuff.


Ca să înțelegeți totul mai bine, citiți prima parte a lui 2019 aici:

A doua aici:

A treia aici:

După doar 3 ședințe de terapie era clar. Sufeream mai mult decât credeam. La niciuna dintre ele nu am rezistat fără să bocesc. I-am consumat femeii șervețele și apa. Nu îmi venea să cred. Aveam atât de multe lucruri ascunse pe interior.

Nu avusesem cu cine să le discut. Cu cine să despart firul în patru. După astea 3 ședințe, am decis să merg full-time la unul dintre joburi. Am decis să îmi schimb obiceiurile alimentare. Să merg la sală. Dacă nici astea toate n-o să potolească dorința mea zilnică de-a muri…

La birou îmi era dificil pentru că mintea mea încă se ajusta cu alți oameni. Seria de dezamăgiri și panici create de ei m-a lăsat cam goală de emoții pentru alte persoane. Nu prea îmi plăcea să socializez, mă dezobișnuisem după ce tăcusem o perioadă lungă. Colegii mei de acolo erau niște oameni extraordinari, dar mult prea agitați pentru cât putea mintea mea să suporte. 

Țin minte că erau zile în care ajungeam liniștită la birou și până seara eram plină de nervi. Dar mergeam la sală după și se echilibra treaba. Îmi era greu să mă concentrez când toată lumea vorbea, sau se mai punea de-un fotbal sau veneau oameni să îmi ceară mouse-ul ca să schimbe muzica de la calculatorul de lângă mine.

Pe lângă toate astea, încercam să mă descopăr și să nu vorbesc prea mult, dar să mă și implic în spiritul echipei și să rezolv și taskurile cum trebuie și să încerc să nu mai vreau să mor. Nu prea mi-a ieșit. Aș zice că am avut o rată de succes de cam 40%.

Uneori ieșeau proiectele, dar aveam câte o ieșire de-a le spune colegilor să se calmeze că nu mă pot concentra, alteori nu aveam energie să merg până la birou, care era la vreo oră și 20 de minute de mine și o grămadă de stații și mers pe jos. Și după tot drumul ăsta, să mai primesc și agitație? Nu, mersi. 

M-am concentrat din august până la începutul lui noiembrie pe citit, scris, somn okay, sală și controlat toate gândurile posibile. Nu mai spun că au fost și săptămâni când am fost de 3 ori la terapie și de câte 5-6 ori la sală doar ca să mă calmez. 

Bă și la un moment a început să îmi iasă. Începuseră să se alinieze planetele. Și ce-am făcut eu atunci? Am decis să mă întorc la una dintre vechile mele relații. Mare proastă! Dar bănuiesc că și aia a fost o lecție. Bănuiesc că nu a fost mai rău decât ce urmează să vă povestesc.

După ce chiar simțeam o urmă medie de schimbare și mai multă speranță, gândurile negre erau aproape eliminate din mintea mea și începusem, pentru prima oară în viață, să mă iubesc cu adevărat, iar s-a întâmplat ceva. 

Am scris deja un text despre asta, doar că e mai literar. Îl găsiți aici.

Dar o să povestesc încă o dată, în detaliu, cu tot cu trăirile și gândurile mele legate de situație. 

Ai mei sunt niște oameni foarte săritori, mereu m-au ajutat în momente negre, au fost cam singurii care indiferent de cât de căcat am fost, au rămas acolo. Cum au putut ei. 

Știau că mă aflu într-o perioadă mai întunecată și nu voiau să mă împovăreze. 

Eu îmi creasem un obicei să îi sun cum vin de la sală. La un moment dat, prin noiembrie, pe la început, îi sun. Ai mei au un obicei să vorbească unul peste altul când îi sun. De ce să mint? Mai mult o sun pe mama pentru că ea e mai deschisă, mai comunicativă.

Taică-miu e mai mult pe partea logistică. Dacă am nevoie de sfaturi pe IT, treburi legale cum ar fi contracte, colaborări, etc. Așa că atunci când o sun pe mama, vrea și el să-mi mai zică una alta. 

De data asta, îi sun și doar mama vorbea. Tata era foarte tăcut. Cam ciudat. Îi cam place să comenteze. Îi suspectez că mă țin pe speaker. Nici mama nu era prea vorbăreață și mereu mă cam expedia. Ciudat! Am crezut că sunt supărați pe mine dintr-un motiv sau altul. Nu mă duc suficient de des pe la ei? Cine știe. 

Am ignorat eu situația și mi-am văzut de viață, de prieteni, de mers la film. Am văzut Joker. A fost minunat, am plâns de m-am căcat pe mine. M-am enervat că au râs oamenii din sală când nu trebuia. 

Și apoi m-a lovit bomba. Motivul pentru care ei nu mai erau așa de calzi și implicați. 

Mă sună într-o zi mama că ea o să fie plecată la un curs sau avea clienți la cabinet, nu mai știu. Cert e că mi-a spus că o să petrec timp cu taică-miu. Că vine să mâncăm amândoi, să stăm, să povestim. Ciudat din nou, dar nu suspectam eu nimic. Mă gândeam că e un moment bun să ne mai apropiem și noi. 

Era weekendul cu alegerile. Motivul pentru care ei erau așa reci era că murise bunică-miu. Sincer și acum plâng în timp ce scriu rândurile astea și știu că și ai mei o să o facă când o să citească. A făcut AVC și l-au găsit mort în casă. Fusese după un meci deci se îndopase cu alcool și prăjituri, în condițiile în care avea diabet și probleme cu tensiunea. 

Ai mei nu mi-au spus că le era frică. Abia îmi revenisem. Mergea terapia. Îmi puneam viața în ordine. Avusese loc și înmormântarea fără mine. Era desfigurat, nu puteam eu să îl văd. Dar regret că nu am apucat să îmi iau la revedere. Mulțumesc din nou 2019!

În ziua aia am jucat eu rolul părintelui. După ce am văzut că dacă mai plâng și dacă mă mai agit ca o bibilică explodată îl cam afectează pe taică-miu, am decis să-l iau de mânecă și să mergem la vot. 

Tot în ziua aia, în timp ce ne plimbam în parc, după ce am votat, și mâncam castane coapte, m-am hotărât că vreau să îl fac mândru pe bunicul meu de mine. El a fost topograf și a lucrat de peste 15 ani cu PFA, ca un soi de freelancer, dinainte să existe ideea de freelancer.

Asta urma să fac și eu. Dar nu cum am mai avut eu tentative și am tot închis situații și apoi le-am deschis. Nu, de data asta urma să lansez blogul și să îmi pornesc propria mea afacere în paralel. Asta l-ar fi făcut mândru. 

Ce mi-am dat seama în ziua aia este că tot ce am pățit în perioada asta nici nu se poate compara cu moartea unui om drag. Chiar dacă reîncălzisem o ciorbă cu un fost, am și încheiat-o. Deși, nu tocmai într-un mod bun și matur. Dar cred că trebuia să se întâmple ceva de genul ca să nu ne mai păcălim că avem ce să căutăm în viețile noastre. 

În decembrie am început să coc proiecte, colaborări, planuri, treburi cu site-ul, logistică. Am trecut iar pe part-time la job și am rămas așa. 

A fost cel mai trist și dar și cel mai liniștit Crăciun din viața mea. Urmat de un Revelion haos la Bragadiru, unde am rupt Aperolul, berea și vișinata în cinșpe. Am dat reset. Resetul ăla bun pentru că începând cu prima zi din an au început veștile, odată cu schimbarea mea. 

Am terminat weekendul trecut cursurile de formare și sunt în mod oficial trainer. Lucrez la o programă pentru copywriterii la început de drum, pe care vreau în curând să o acreditez. Și mi-am dat seama că terapia + sala + mâncatul sănătos + eliminarea tuturor persoanelor negative din viața mea avea să aducă numai roade și o altă Ana. 

Am lansat blogul pe 1. Nici măcar o lună nu a trecut și merge mai bine decât mă așteptam. Deși recunosc că în a treia săptămână nu a mers la fel de bine.

Am învățat atât de multe despre mine în 2019, dar am suferit cel mai mult din viața mea. Probabil ca să mă prind că atunci când se desparte cineva de mine, nu e un capăt de lume, cum credeam eu înainte. Am pățit atâtea lucruri anul ăsta și nu a fost un capăt de lume.

Acum sunt în sfârșit fericită cu mine, împăcată cu tot ce s-a întâmplat și entuziasmată pentru viitor. 

Singurul lucru pe care cred că trebuie să îl mai rezolv este cum să trec peste perioada de doliu și cât mai ține că mă macină pe interior. În special în zilele în care vreau să îmi iau pauză de la muncă și de la activitățile mele tipice. Cred că de-aia nu mai vreau să fac pauză.

Concluzia acestei serii de articole este că îi mulțumesc lui 2019 că m-a transformat complet. Mă simt altcineva și cred că în anul ăsta o să mut munții. 

×