Încep și eu ca vloggerii, mulți dintre voi ați întrebat, așa că m-am gândit să răspund. Cât de greu e să scrii o carte? Ei bine, vom afla acum.
Adevărul este că această întrebare mi-a fost adresată de multe ori. Este un angajament destul de mare. Nu toată lumea are răbdare să se țină de angajamente.
Și acum că au terminat de citit oamenii serioși, o să continui. Băi, e greu ca dreacu’! Cine-ți spune că e ușor să scrii o carte, nu știe despre ce vorbește sau nu vrea să recunoască efortul pe care l-a depus. Îți pui într-o carte dracii. Pui fericire. Transpiri. Te agiți. Așterni acolo toate crizele de nervi. Toate momentele frumoase. Pui o mână de zâmbete. Adaugi cinșpe mii de modificări. Citești cartea aia până devine Tatăl Nostru.
Și apoi începi să te speli pe creier cu ea. Ești îndrăgostit. După ce ai stat zeci de mii de ore cu capul în ea, devii obsedat. Și acum, la fel ca în dragoste, poate să fie rău, sau poate să fie bine.
La un moment dat ai impresia că e o porcărie. Ai alte momente în care te crezi geniu. Ștergi într-o seară 100 de pagini pentru că nu au sens. Nu dormi bine o lună ca să le rescrii. Apoi ștergi iar. Când naiba mai termini de scris la carte, frate?
Vreau să vă dezvălui, strat cu strat, cum a mers procesul de scris pentru ‘‘Trage-mă-n proză”.
Pasul 1: Am început cu povestea din carte
Aici o poveste despre o poveste. Meta, știu. Cartea trebuia să fie despre un grup de adolescenți care trăiesc o tragedie, din care niciunul nu se mai poate recupera. Povestea era scrisă din perspectiva unei gagici. Era ceva super adolescentin. Droguri, petreceri de rave și altele. Are și d-astea cartea. Dar nu mai seamănă povestea originală cu ce petrece acum în carte. Absolut deloc.
Am început prin a scrie câteva short-stories, fără nicio structură. Ce-a fost în capul meu, așa-i? Cum să scriu fără structură? Fără fișa personajelor? Fără momentele subiectului? Ce fel de monstru face asta? Ei bine, eu.
Subliniez la nesfârșit: nu există același proces pentru toată lumea. Nu trebuie neapărat să începi cu o structură. Sau să te apuci să faci ca un tâmpit o tablă imensă cu fișe, pe care le conectezi cu o ață roșie, ca în filmele cu criminali în serie. Dar dacă asta te ajută pe tine, fă-o!
După ce am scris jumătate de an la povestea cu adolescenți, am ajuns să creez un personaj masculin, super puternic. Urma să fie tatăl unuia dintre copii. Ce-am făcut atunci? Am copt altă poveste.
NORMAL! TIPIC ANA!
M-am plimbat prin locuri. Am cunoscut alți oameni. Am discutat cu ei. Și apoi mi-a venit ideea bombă. Cum ar fi ca acest personaj masculin să fie plin de defectele mele? Să fie și el scriitor? Să își caute dragostea fix cum o caută mulți adulți ocupați: pe tinder?
Cum ar fi să bag dramă, suspans, psihoză, puțin Fight Club și să termin totul foarte neașteptat?
Acum aveam povestea. După ce am scris ca o tâmpită jumătate de an la alta. Am șters 150 de pagini. Dar am început să scriu în fiecare seară.
Într-un final, am format 3 personaje principale. Mai mult din inerție, nu că aș fi pus eu pe-o foaie niște trăsături. Apoi a fost nevoie. A fost nevoie de research. M-am uitat să văd cum scriu alții o carte. Am făcut și fișele de personaje, dă-le naiba!
Și-am făcut și structura! Dar după ce m-am chinuit. Scriitorilor le place la nebunie să se chinuie. Să găsească soluția aia A MAI COMPLICĂCIUNE!
Pasul 2: M-am apucat să scriu
Acu’-i acu’! Aveam povestea. Mă duceam prin locuri și vorbeam constant despre ea. Știam exact ce vreau să fac. Toată lumea era entuziasmată despre carte. Eu, în schimb, scrisesem 30 de pagini în jumătate de an.
Aveam muncă. Aveam probleme în relație. În familie. Cheltuieli. Plecări în vacanță. Burnout. Stres. Agitație. Deadline-uri. Veneam și eu acasă și atunci mă chinuiam să scriu. Dar eu sunt artistă. Eu nu am nevoie de program. Eu scriu doar când am inspirație. Ce e ăsta? Program de scris. Păi, iese superficial! Eu trebuie să îmi dedic timp. Să iubesc ce scriu. Să fiu parte din poveste.
Așa e, Ana. D-aia au fost 30 de pagini în jumătate de an. Apoi ai șters vreo 15. Ai scris deodată vreo 30 peste încă vreo jumătate de an. Și apoi ai vrut să abandonezi cartea aia de enșpe mii de ori. Artistă, așa e! Unii scriu cărți în 20 de ani. E un proces.
Doar că eu o lălăiam mai mult decât scriam. Numai gura de mine. Fiți atenți, ce carte scriu eu! Lăudați-mă!
Pasul 4: Asta n-a mers! Așa că mi-am făcut program de scris
N-a mers șmecheria mea cu artistenia! Da, acum inventez și cuvinte. Aș fi făcut orice doar ca să nu fiu productivă. Parcă mi-era frică de foaia albă.
Totul a început într-o seară. Am ajuns de la muncă. Prietenul meu de atunci rămăsese la birou, avea treabă. Casa era curată. Taskuri nu erau. Nu aveam nimic de făcut. M-am așezat la birou și am început să scriu. M-am forțat la început, dar pe parcurs a venit inspirația.
Din seara aia am zis că în timpul săptămânii scriu la carte cel puțin 10 minute.
3 luni mai târziu aveam 100 de pagini.
6 luni mai târziu aveam 200.
Un an mai târziu am șters 100 și am scris într-o lună dublu. Am rupt țigările și cafeaua și am slăbit ca naiba de la stres.
Martie 2018. Am lansat cartea. În februarie trimiteam draful final către tipografie.
Pasul 5: Cum public o carte? Trimit la edituri?
Da. Și nu. AM sărit puțin în poveste. Dar în decembrie 2018 aveam primul draft de carte. Yey! Acum tot ce trebuie să fac este să trimit tuturor editurilor și mă vor publica pentru că eu sunt cea mai tare și cea mai talentată!
DA.
NU!
Am trimis. Unii au răspuns. Au spus că nu se potrivește cu stilul lor. Alții au cerut sume. De unde scot sume? Doar mi-am demisia ca să termin cartea.
Și alții nu au răspuns deloc.
Am sunat un prieten foarte bun. I-am vândut povestea. M-a trimis către o agenție/tipografie. Am gândit un deal care era avantajos pentru amândoi. Și iată cum mi s-au tipărit 100 de cărți.
Pasul 6: Cum ajunge în librării? TREBUIE!
Acum întrebarea era: cum ajung cărțile astea pe rafturi, în librării? Eu voiam să apară în librării. Altfel, cui naibilor o să îi pese de cartea mea roz cu sclipici? NIMĂNUI!
Am dat mailuri. Unele scurte. Altele lungi. Unele mai salesy, altele mai sincere. Nimic. Până când, într-o zi, au răspuns cei de la Cărturești. Ne-am discutat noi părțile logistice. Și în ziua în care au ajuns acolo, eu m-am dus să văd cartea la raft. Am plâns cam 5 minute până să dau de un om care voia deja autograf.
Pare simplu până acum, nu? A fost o tortură. Unele lucruri s-au așezat. Dar poate să fie mai complicat de atât. Recunosc că e posibil să fi fost privilegiată, având în vedere că fostul blog era mult mai popular decât ăsta de acum. Și eram și un soi de microinfluencer atunci.
S-ar putea ca pentru tine să fie mai grele lucurile. Sau mai ușoare. Tot ce contează, de fapt, singurul lucru care contează, este să nu renunți.
Scrie când poți. Cum o fi. Alege ce metodă ți se potrivește ție. Uită-te la masterclasses. Întreabă-i și pe alții. Citește pe net. Strânge bani. Dar fă ce ți se potrivește ție!
