fbpx
Păreri

Carantina ne face să ne pierdem mințile

Dacă e să ne luăm strict după ce vedem în newsfeedurile noastre, avem de-a face cu Britney Spears în 2007. Bărbați care se rad în cap și își dau jos bărbile. Toți suntem online până la 3-4 dimineața. Unii dintre noi devin brusc conspiraționiști.

Alții pun statusuri despre cum urăsc pe alții. Iar asta arată doar cât se urăsc ei. În primul rând.

Hate-ul ăsta vine în sortimente diferite. Femei care urăsc alte femei. Bărbați care au ajuns să urască femeile și mai mult. Hate către bătrâni. Și multe astfel de exemple.

Mai avem și categoria care încearcă să treacă fix cu umor prin situația asta. Dar știm exact că e un mecanism de apărare. Și categoria aia e la fel de căcata pe ea ca și tine.

Mai avem și mamele care cer ajutor de la online că nu erau obișnuite să stea atât cu propriile odrasle în casă. Și categoria de bucătărese de carantină care ne arată ce pâinică bună au făcut.

Apoi sunt ăștia ca mine. Noi ne schimbăm stările în funcție de cum ne trezim în dimineața aia. Noi, ăștia, depresivii, care oricum ne izolam înainte să se întâmple toată tărășenia asta. Eu am început cu o criză hedonistă la începutul pandemiei în care am făcut tot ce nu făceam înainte: mâncare, băutură, țigări și insomnie. Apoi am revenit la sport ca să scriu bestsellerul ”În căutarea serotoninei pierdute”.

carantină

Nici nu mai știu cât de mică eram când am aflat că există această Doamnă D. Dar acum, în carantină, am stat de vorbă cu ea mai mult decât oricând. Am descoperit că am două traume pe care trebuie să le rezolv: trauma cu muzica (nu sunt suficient de bună și nu are sens să mă mai întorc), trauma cu intimitatea (nu mai vreau să fiu cu nimeni de frică să nu mă rănească la fel ca ultimul om).

Le-am luat frumos de mână și am dansat o horă a acceptării. Ăsta era motivul procrastinării mele. Nu știam ce e în neregulă cu mine, dar am aflat în timpul carantinei.

Cu toții suntem puțin duși în momentele astea. Gândiți-vă așa, nu toți suntem obișnuiți cu izolarea. Și oricât de autistă sunt și eu, mai ieșeam o dată la câteva weekenduri. Iar de ieșit din casă, chiar o făceam zilnic spre eterna noastră mansardă.

Care e soluția atunci? Înnebunim cu toții și chiar nu e nimic de făcut?

Am citit, am văzut documentare și am vorbit cu oameni din acest domeniu, al sănătății mintale, pe care pare să ne-o pierdem cu toții încetul cu încetul, și am făcut o selecție de articole pentru voi:

De ce să nu te simți presat de faptul că alții sunt productivi?

De ce frica de virus e mai periculoasă decât virusul în sine?

4 scenarii posibile despre cum o să arate viața după carantină

Cum să protejăm psihicul celor dragi pe perioada virusului

Cum să îți păstrezi calmul atunci când te simți copleșit de propriile emoții

Strategii de coping ca să trecem cu bine peste pandemie

Astea mi s-au părut bune. Cel puțin pe mine m-au ajutat. Cum spune și unul dintre articolele de mai sus, orice problemă aveam înainte de pandemie, s-a amplificat acum. Dacă eram într-o relație abuzivă, acum ne urâm partenerul și mai tare. Dacă eram deprimați, surpriză! Acu ne-am afundat și mai tare. Dacă nu uram jobul atunci, acum că trebuie să avem calluri zilnice cu niște colegi de căcat și un șef care ne-a tăiat peste jumătate din salariu ca să își plătească el adidașii de 500 de lei, e clar că acu ne vine să îl spânzurăm. Și și pe noi.

Pe lângă asta, o criză mondială de această amploare afectează și oamenii care nu aveau nicio problemă înainte. În momentul ăsta, cu toții suntem egali. Pentru că într-un final cu toții suntem egali în fața morții.

Suntem pământ de flori. De asta ne e frică.

E posibil să ne îmbolnăvim. Sau mai rău. Să murim. Să ne îngroape cei dragi. Sau să îi îngropăm noi.

Iar asta ce înseamnă? Pentru unii înseamnă că mor fără să fi făcut nimic important până la vârsta asta. Pentru alții înseamnă că nu au trecut prin niște obiective și-așa mult prea extraterestre. Poate să însemne că ne lăsăm familia în plop. Sau că nu mai putem să avem grijă de o rudă care e bolnavă. Multe scenarii. Fiecare cu problemele lui. Dar acest FOMO colectiv e dureros.

Carantina asta spune ceva important despre noi. Nu am știut să ne bucurăm de viață. Eram atât de îngropați în muncă și aveam capul atât de băgat la noi în cur încât nu ne-am mai bucurat de ce trebuie. Timp cu ai noștri, un apus și-un răsărit superb, un zâmbet. O petrecere cu cei mai buni prieteni. Un sărut furat. O îmbrățișare. Habar n-aveam ce aveam înainte. Acum nu vedem decât patru pereți. Și așa ne trebuie.

E o lecție de viață. Poate ne învățăm minte și nu mai suntem atât de răi.

Mi-am dat seama că nu mi-am apreciat suficient prietenii. Și când ieșim din carantină o să îi iau pe toți în brațe. În cazul în care o să mai avem voie să facem asta.


Dacă ai nevoie de ajutor și te simți agitat în perioada asta, recomand Mind Experience.

Și dacă vrei să îți ocupi mintea, înscrie-te la cursurile mele de scris aici.