Confesiuni

Aș vrea să am un buton care să îmi oprească sentimentele

Mereu am fost un om sensibil. Mulți ar zice hipersensibil, dar mie mi se pare normal să fiu așa. Normalitatea mea nu trebuie să fie a tuturor. Sentimentele pe care le simt, emoțiile mă doboară uneori și nu mai sunt în stare de nimic. Simt ură, tristețe, nesiguranță, oftică, apăsare, dorință, nedreptate, agitație, frică. Simt fericire, iubire, durere, dezamăgire, entuziasm, amăgire, gelozie. 

Toată paleta crește și scade în interiorul meu. Simt totul deodată. Fiecare sentiment vine cu propria lui paletă. Dar cred că la baza mea stă frica, dar și curajul. Suntem cu toții paradoxali. Nu poți să zici cu mâna pe inimă că ești așa, sau pe dincolo.

Oamenii se schimbă. Chiar pe zi ce trece. Eu am evoluat foarte mult în ultimul an, cel puțin așa spun ceilalți. Eu simt o oboseală cruntă în interior.

Fac 30 de ani și nu mai vreau să simt. Am obosit. Nu mai am răbdare. Orice emoție intensă mă doboară. Îmi distruge toate obiceiurile și regulile. Mă transformă într-o legumă. Asta se întâmplă pe interior pentru că pe exterior toată lumea vede un titirez care își iubește munca, pune pasiune în tot ce face și încearcă să ajute cât poate pe ceilalți. În realitate, e un omuleț scobit de griji, emoții și cu gust amar față de umanitatea care i-a fost prezentată până acum.

În realitate zâmbetul ăla mare e ținut de 2 scobitori ascuțite, care-i sapă în față. O doare, dar merge mai departe. Atât de greu îi e să zâmbească acestui omuleț. 

sentimentele 2

Uneori aș vrea să am un buton care să îmi oprească sentimentele. Să nu am regrete. Aș vrea să calc pe cadavre cum fac alții. Să reușesc să mă mint într-atât încât să cred că sunt vreo sfântă. Că merit numai lucruri bune. Să cred că mi se cuvine totul fără să fac nimic. 

Aș vrea să nu îmi pese de problemele altora, să nu mă înduioșeze nimic, să nu mă doboare oameni care nu merită ca scobitorile să îmi penetreze obrajii de la cât mă chinui să zâmbesc. Aș vrea să pot și eu să fiu în stare să forțez mâna cuiva. Să storc prin răutate tot ce e mai bun în omul ăla. Dar nu pot. Nici nu pot să fiu indiferentă. La nimic. Îmi pasă de tot. 

Aș vrea doar să pot să opresc asta. Să mă duc la doctor și să îmi facă un implant de buton de nepăsare. Ca la fiecare eveniment negativ să trag aer în piept, să caut cu degetele butonul, care probabil ar fi ampalasat pe gât, în spatele capului și să îl apăs.

Evident ar fi un soi de reset care ar trimite electricitate în tot corpul meu. Aș pica pe jos. Ar mirosi a creier încins. Dar m-aș ridica și aș putea să îmi continui ziua fără să îmi mai pese de nimic.

M-aș uita în ochii omului care mă rănește voit prin tot felul de metode tâmpite folosite de oamenii slabi: manipulare, intimidare, abuz și minciună. Aș spune: așa, și? Să fii sănătos și baftă în toate. Te pupă fata! Ne vedem mâine. 

Mi-ar plăcea. Ar merita tot efortul ăsta. Durerea operației. Șocul electric. Mi-ar plăcea să existe așa ceva. L-aș cumpără. Aș scrie și sloganul, și numele, și descrierea produsului. Aș face și campanie. Mi l-aș tatua pe mine. 

Butonul care m-ar ajuta să înțeleg cum unora le place să tortureze fără să aibă resentimente. Cine știe? Poate nu mi-ar prinde bine mie. Poate că dacă opresc sentimentele chiar sunt total opusă. Dacă opresc totul devin o mașinărie oribilă. Poate nu mai pot să fiu așa creativă. Nu mai pot să scriu. Nu mai pot să compun. Doar exist ca să mă descompun.

Nu e așa de rău să simți atât de mult, doar că mi-ar plăcea să încetez să mă mai afund. Că scobiturile astea dor și ochii mă ustură de la câte lacrimi îmi fură perna. Că pereții din capul meu încep să se topească de la atâta agitație. Am impresia că sentimentele prea își fac de cap în capul meu de nu-mi mai încap în piele.

Mi-ar plăcea să am pace. Liniște. Să nu mai vorbesc atât cu mine. Să nu se mai aștepte ceilalți să fiu mereu bine. Nu sunt mereu bine. Nu sunt nici măcar pe aproape. Dar zilnic încerc să devin ceva mai altfel decât ieri. 

Mi-ar plăcea să am butonul ăla, sau măcar un antrenament în care atunci când dau cu pumnii o oră în sacul de box nu scot mâinile din mănuși pline de sânge, ci opresc emoțiile. Chiar și pentru puțin timp. Chiar și pentru ora aia. 

Am obosit cumplit și simt că am o greutate mare pe umeri. Nu sunt mereu o rază de soare care emană pozitivitate și dă sfaturi bune. Uneori mă izolez de lume. Închid Internetul și stau cu mine ca să caut o nouă versiune căreia să-i dau un alt nume. Ceva diferit de femeia aia sensibilă căreia nu-i mai tace gura. Ceva nou, un alt recipient. Un pahar mare. O cană. Unde cineva pune curaj pudră cu lingura. 

Torn apă și beau, mă șterg la gură încet și apoi sentimentele toate încep să se separe. Unele merg la ele acasă și stau cu familia și altele luptă ca să mă pot ridica din pat pentru o nouă zi. Nu mai am nevoie de scobituri. Mulțumesc pentru tratament! Nu am nevoie nici de buton.

Am 30 de ani. Acum am antrenament. 

×