Confesiuni

Am zile în care nu simt nimic și zile în care simt tot

Poate câțiva dintre voi au observat că s-a produs o extorsiune într-un burlan și nu am mai fost atât de activă pe Internet ca de obicei. Când eram mică, mama spunea despre mine că am două setări: încet și încetișor. Parcă de când am crescut, s-au schimbat și setările din fabrică. Acum sunt pe urgent, agitat, rapid, ieri, hai mai repede, nu faci suficiente, epuizare psihică, tristețe, încărcat baterie, de la capăt. Sunt foarte multe setări pentru un om de 1,65 (care are, de fapt, 1,63). Îmi imaginez că am devenit Tweak din South Park, personajul ăla agitat de la multă cafea, anxietate și agitație.

Orice om cu care am lucrat în ultimul an știe că sunt Speedy Gonzalez când vine vorba de livrabile. Procesez rapid informația, ascult tot ce mi se spune și o transpun în muncă. Am o listă de taskuri pe care le scriu și apoi debifez și după Mrs. Robot poate să meargă liniștită la culcare. A făcut ce voia ea să facă și asta o ajută să fie în controlul suprem asupra vieții ei. O iluzie, doamnelor și domnilor. De ce? Haideți să împărtășesc o povestioară.

Anul trecut, prin august, am decis să merg la terapie. Știți deja asta, că v-am înnebunit că avem cu toții nevoie de terapie. Bun. Printre primele lucruri pe care le-am comunicat acolo a fost exact ce zice titlul: am zile în care nu simt nimic și zile în care simt tot. Mi-a spus terapeuta că ar trebui să găsim și o cale de mijloc. I-am spus că nu e setată în softul meu opțiunea aia. Eu ori simt totul, ori mă doare acolo unde faci hemoroizi dacă stai prea mult pe scaun. Ei, în tot răstimpul ăsta ne-am chinuit în fel și chip să o facem pe Mrs. Robot să înțeleagă că e okay să te simți meh, că sunt și zile meh, că oamenii pot să se simtă meh în legătură cu tine. Am acceptat, da. Doar că tot nu m-am conformat.

-Da’ care-i problema? De ce nu pot să fiu așa cum sunt?

-Pentru că pentru tine nu există poate, sau nu știu. Iar pentru restul există. Și când dai de poate și nu știu începi să te agiți. Iar siguranța ta pe da și nu, pe bine și rău poate să intimideze alți oameni.

-Mare căcat! Înseamnă că nu-s de mine. Thank you, next!

-Da și nu. Uite, ca să înțelegi un lucru. În viața asta nimic nu e sigur.

-Ei, nu. Ba sunt lucruri sigure.

-Un exemplu este că nici măcar faptul că dacă te ridici acum să aprinzi becul nu e sigur.

-Cum nu?

-Te ridici, poate se ia curentul. Sau te ridici, poate se arde becul. Te ridici, poate te întreb ceva și uiți.

-Mă ridic și poate fac AVC și mor.

-Da, dar haide să nu fim așa de macabre. Ideea e că nu e nimic sigur și trebuie să accepți asta.

Aproximativ un an mai târziu și mai am relapse-uri

În august se face un an de la discuția de mai sus. Am mers cred că la peste 50 de ore de terapie, nu le am eu cu cifrele. Haideți să zicem că așa e. În toată perioada asta, am fost expusă la situații nesigure, imprevizibile și care m-au triggeruit din toate părțile. Diferența este că nu m-am lăsat doborâtă, dar tot afectată sunt. Nu se schimbă lucrurile în atât de puțin timp și e o muncă continuă.

Acum câteva zile s-a produs extorsiunea într-un burlan din capul meu și de aia nu am mai putut să dorm în pat cu anxietatea și depresia. Toate gândurile negative pe care le-am combătut în lunile astea, au venit grămadă peste mine. Așa că nu am făcut decât să dorm, să mănânc, să plâng și să fiu tristă. De ce? Nici eu nu știu exact. Habar nu am.

Dar nu m-am simțit de foarte mult timp atât de rău. Atât de mică. Iar în colțuri, ca la fiecare episod depresiv. O formă nedefinită. Ceva care se scurgea din pat pe canapea, din canapea pe balcon și de la balcon la frigider ca să-și mai toarne alcool. Am stat praf din toate punctele de vedere 3 zile. Nu e ceva cu care mă laud, dar în ultimele luni am fost focusată pe partea profesională. Mi-a fost frică de emoțional. Mereu când a ieșit la suprafață mi-am primit un pește peste ochi de la marea din fața mea. Da, exact ca reporterița aia din gif/meme/clip cu autotune.

Viața mea personală e pusă în plan secund, ca și cum am închis de tot portița roșie spre iubire și-am pierdut cheia. Bănuiesc că în astea 3 zile am căutat ca nebuna cheia și nu mai știam unde am pus-o. Am încercat să vorbesc cu prietenii mei, dar nu toți m-au ascultat. Îmi spunea astăzi un prieten mai nou că nu toți sunt dispuși să asculte negativisme. E fair. No one cares about your problems. Dar tot online-ul mă știe că nu sunt cea mai pozitivă floricică de pe câmpie. Recunosc. Dar lucrez mult cu mine și prefer să mă refugiez în camera mea, departe de lume atunci când nu mă simt okay decât să arunc statusuri emo pe Internet.

Partea bună a zilelor în care simt și a zilelor în care nu simt

simt 3

În astea 3 zile am stocat informație ca un calculator. Am citit, am ascultat muzică, m-am uitat la toate serialele pe care nu apucasem să le văd, recunosc că am și plâns ca un copil de 3 ani căruia îi zice mă-sa că nu îi ia jucăria aia cu sclipici. Dar ieri seara am avut o revelație: zilele în care simt prea mult sunt de fapt mici pauze pe care și le ia creierul meu dezechilibrat ca să respire. Iar în zilele în care nu simt tot ce strâng în zilele agitate se transformă în proactivitate și creativitate. Așadar, poate că nu-i decât felul în care creierul meu își dă update la soft-uri.

E ca faza aia cu Windows care-ți zice că 1 of 19342342 updates have been installed și tu stai și te întrebi ce dreacu’ de updates se mai fac. Fix așa. Nu e un lucru rău să te refugiezi departe de lume și de ceilalți la o anumită perioadă când simți că lumea exterioară nu e pentru tine. Mi-am făcut periajul creierașului, am luat pauză de la a încerca să fiu Mrs. Perfecțiune Robot de Sufragerie și am vrut doar să fiu fragilă, emotivă și copil departe de ochii lumii.

Azi de dimineață m-am trezit complet lipsită de orice gând negativ sau trist. M-am trezit recunoscătoare că pot să îmi iau astfel de zile pentru creier. Unii oameni nu își permit și nu-s așa de special snowfleicși ca domnișoara de față. Am făcut sport, am mâncat ok, am stat pe balcon la soare și-am muncit de la 5 dimineața până acum.

Poate chiar avem nevoie de mai multe zile în care să ne manifestăm puternic sentimentele ca să facem un debugging serios și să ne dăm seama de cine și ce contează cu adevărat pentru noi. Face bine. Recomand.

×