Confesiuni

Uneori am crize de nervi pe care nu le pot controla

Am decis să scriu acest articol prin care să fiu complet transparentă cu cititorii mei. Fac terapie de cam 6 luni ca să tratez tulburarea severă de anxietate. Crize de nervi fac încă de la 7 ani.

Am mers în cabinet în timpul unui episod depresiv și de atunci învăț lucruri noi despre mine, învăț să îmi dau timp, să am răbdare mai multă și totuși, uneori, nu mai pot nici eu să mă controlez. Oricâte tehnici de respirație, oricâte autosugestii, oricât de ok mănânc, oricât de bine dorm și oricât de mult sport fac, e foarte greu să nu am aceste crize de nervi despre care o să vorbesc imediat. 

Acest text ultrasincer ajunge la voi pentru că recent am avut o interacțiune puțin traumatizantă cu un prieten foarte apropiat în mijlocul unei astfel de crize. Despre asta nu vreau să vorbesc, dar vreau să aduc în discuție sursa lor, felul în care au apărut, cum reușisesem să le controlez și cum am dat fail acum.

Scriu cu o doză de reținere pentru că nu cred că m-am expus în viața mea atâtor oameni, iar sentimentul de rușine este un comportament învățat din familie, din copilărie. Dar am decis că nu o să îmi pese ce cred oamenii despre mine. Nu îmi pasă dacă știu că fac crize de nervi. Îmi asum că asta sunt.

În fond, despre asta este blogul ăsta: povești cu suflet. Iar crizele astea sunt ca o furtună sufletească pe care o scot la iveală o dată la o mie de ani. Am avut în total în 30 de ani cam 8astfel de crize. Aproximativ. Poate sunt mai multe, dar am tendința să reprim foarte multe evenimente neplăcute și multe lucruri sunt un blur maxim. 

Credeam că am scăpat de ele, nu avusesem una de cam fix 6 luni, din perioada aia cu depresia, acum aveam impresia că sunt bine, că pot să trec peste orice, că mă cunosc mai bine, să aflu ce triggere am și …am reușit să o dau de gard. 

Cum se manifestă? 

De regulă au loc pentru că țin foarte multe gânduri în mine, indiferent cât de mult rău îmi fac, nu vreau să rănesc cealaltă persoană cu părerile mele, așa că nu spun.

Mă gândesc ce aș fi putut să spun, respir adânc, număr până la 10 și nu spun o iotă. În momentul ăla. Tu ca un om normal habar nu ai ce ai făcut, logic! Nu ai de unde să știi. Eu mă prefac că totul e okay ca să nu existe un conflict, sau o situație în care trebuie să confrunt omul. Aparent, îmi place să evit cât se poate situațiile negative. 

Dacă nu îmi convin foarte multe lucruri, le strâng frumos și le pun în desaga minții. La un moment dat se întâmplă ceva cu mine, ca și cum știu că o să urmeze o furtună. Iar tu mă dezamăgești o ultimă oară, îmi spui ceva oribil, mă ameninți, îmi pun siguranța în pericol, îți bați joc de mine sau ești foarte enervant și știu că nu pot să fac nimic. În afară de evidentul, această criză infantilă.

Se manifestă prin eu aruncând tot ce nu ți-am spus până în punctul ăla. Toate te vor bombarda. Vei auzi tot ce am ținut în mine. Toate frustrările și supărările. Evident la un volum mai mare decât miorlăiala mea obișnuită. Într-un final mă concentrez pe unul și obosesc singură.

Totul se termină cu o sesiune de plâns și sunt epuizată complet. Și mă simt ca naiba. Unii oamenii înrăutățesc criza, îmi spun lucrurile oribile înapoi, se poartă urât și de câteva ori au fost chiar violenți, aruncând vina pe mine, că eu i-am făcut să facă așa ceva. Că sunt un om oribil. Că nu funcționează terapia. 

Nu sunt mândră de momentele astea. Deloc. Mă doare atât de tare să realizez că îmi pierd controlul în felul ăsta. Și lucrez foarte mult să nu mai am astfel de crize.

Uneori se întâmplă când sunt extrem de stresată, sau deprimată, sau s-au întâmplat foarte multe evenimente negative deodată, care nu au legătură cu persoana respectivă, dar și omul ăla pune paie pe foc. Și cedez. Se duce rațiunea. 

Cum am controlat crizele și ce fac în continuare ca să nu mai fiu un vulcan? 

Am fost la terapie și am vorbit despre crizele astea. Subiectul ăsta a fost menționat printre primele lucruri, când am ajuns în cabinet. Am vorbit despre copilărie și normal că de acolo vin, cât și din numeroasele traume pe care le-am trăit și retrăit apoi în terapie. 

Crizele astea le făceam de fiecare dată când mă simțeam abandonată și batjocorită. Sau doar neînțeleasă. Am rămas la bunicii mei de la 10 luni și am fost crescută de ei. 

Petreceam foarte puțin timp cu alți copii, dar la un moment dat reușeam să mă apropii de câte unul și eram cei mai buni prieteni. Copiii își băteau joc de mine foarte des pentru că eram plinuță. Iar asta s-a dus până în copilăria mai târzie, în școala generală și batjocura o lua pe căi malefice uneori. 

O să povestesc un episod în care mă schimbam în sala de sport și un coleg a intrat peste mine. Acest coleg se tot prefăcea că mă place, dar doar ca să își bată joc de mine de fiecare dată. Cui îi plac grasele? A intrat peste mine m-a apucat, m-a luat în brațe, mi-a tras chiloții la spate, i-a taiat cu o foarfecă și apoi mi-a scuipat în gură pentru că ‘’așa merită grasele’’. În momentul ăla am avut prima mea criză. Asta e doar o poveste. 

Am primit temă de la terapeută să spun mereu oamenilor verde în față, dar nu grosolan. Să încerc să găsesc o modalitate să dau veștile proaste într-un mod frumos.

Am făcut asta o lună întreagă. Am mers de mai multe ori la sală ca să îmi mai canalizez furia în alte locuri. Am evitat excitantele, gen alcool, țigări, energizante, ciocolată etc. 

Am făcut exerciții de respirație. Foarte multe. Autosugestie. Am scris scrisori către oamenii care mi-au cauzat stări oribile. Le-am făcut pe toate. Începusem să am răbdare mai multă cu mine, cu oamenii din jur. 

Decisesem ca atunci când sunt nervoasă să discut direct cu o persoană, pe un ton prietenos, cât se poate de politicos ce se întâmplă. Să spun ce e pe interior ca să nu explodez iar. 

Până când am dat de un om din trecut care m-a făcut să intru într-un mindset vechi și să uit tot ce am învățat. Toată interacțiunea cu el m-a dus înapoi în momente în care nu eram chiar cea mai bună versiune a mea și am ignorat tot. 

Greșeala a fost a mea. Am permis să se întâmple asta și am ignorat tot ce îmi spunea creierul, tot ce învățasem la terapie și anume că omul ăla e toxic și introducerea lui înapoi în viața mea e un red flag. În primul rând pentru mine, pentru că dacă mă întorc în vechile obiceiuri o să mă trag iar în jos. Dar am făcut-o și p-asta și am picat iar în propria-mi plasă.

Mă simt exact cum am fost învățată în copilărie: rușinată. Îmi e rușine că am permis să se întâmple una ca asta și mai ales pentru felul în care m-am crizat. Exact ca înainte. Când nu dădeam atâția bani pe terapie, când mâncam ca un căcat, când fumam, beam și nu dormeam. Nu învățasem nimic. 

Eram aceeași Ana. Același lucru mi l-a spus și el. Așa era. 

Dacă te recunoști în povestirile mele, fuguța la terapie. După cum vezi, nu e ușor. Nu pot să zic că după 6 luni de terapie sunt vindecată. Dar am învățat să nu mai fac aceleași greșeli. Să îmi permit să fiu om și să nu mă judec atât de tare. Asta îți recomand și ție! Pași mici, dar siguri. 

Nu a fost foarte ușor să vorbesc despre partea asta a mea. Aproape că văd negru când se întâmplă, tremur toată și nu prea sunt coerentă. Mă încing toată și simt că o să pocnesc în orice secundă. Nu are cum să fie un comportament sănătos nici pentru mine, nici pentru ceilalți. 

Dar lucrez la mine. Și chiar dacă am recidivat, o să mă culeg de pe jos, o să ignor rușinea și o să merg mai departe. Am răbdare și încredere că o să mă fac bine dacă lucrez în continuare cu mine. 

NU încurajez astfel de comportamente și nici folosirea problemelor psihice ca scuză pentru un comportament total inadmisibil față de alții! Subliniez faptul că dacă ai probleme asemănătoare sau mai grave, chiar ar trebui să începi cu niște ședințe de terapie.

NU vreau să ‘’romantizez’’ cumva aceste crize sau să stârnesc milă cu ele, ci pur și simplu am scris acest articol ca să mă cunoașteți mai bine. Nu sunt perfectă, nimeni nu e. Important este să învățăm să creștem, chiar dacă am picat într-un hău personal. 

Legat de crizele astea, au loc foarte rar. Încerc să reduc acest număr la zero prin ce v-am prezentat deja. Nu e ușor să schimbi comportamente învățate, să retrăiești traume și să schimbi patternuri de gândire, important este să fim dispuși să acceptăm cine suntem, să fim vulnerabili și să muncim cu noi constant. Uneori pic în treaba asta cu victimizatul și îmi dau două palme ca să-mi revin (mult spus, dar ați înțeles voi). 

Acestea fiind scrise, vreau să vă mulțumesc pentru atenție și să vă spun că apreciez v-ați furat din timp ca să vedeți ce mai spune și Anapebune, asta. 

Pe mine m-a ajutat să fiu atât de sinceră. Să scriu despre mine. Să mă expun așa. Mă simt invincibilă. Până recent mă uram foarte tare pentru cât de slabă credeam că sunt. Că simt atât de mult și nu pot să îmi controlez emoțiile. Explozia asta de sentimente mă făcea mereu slabă în fața persoanei care vedea asta. Mă simțeam dezbrăcată de toate măștile și paramăștile. 

Dar acum mă bucur că am reușit să vă arăt partea asta din mine. 

Hope this helped someone, somehow. 

5 comments

  1. Congrats pentru terapie. Eu am facut 2 ani de terapie cu ups and downs, până când să simt că funcționează pe bune.

  2. Salut!

    Mi-a placut articolul si te felicit ca perseverezi cu terapia. Mi-ar fi placut sa vad niste sfaturi concrete, sau cum faci tu ca sa treci peste aceste crize. Stiu ca nu despre asta era vorba in articol, dar la asta ma asteptam sa citesc. Eu am crize de genul asta doar cu mama. In mare parte din timp sunt pozitiva, dar ea e singura persoana care poate sa scoata ce e mai rau din mine. Sunt constienta ca am niste frustrari legate de ea, i le zic si regret de fiecare data pentru ca nu o fac intr-un mod constructiv ci rabufnesc si zic cele mai urate lucruri. Am incercat terapia, dar mi s-a parut foarte superficiala asa ca am renuntat, cred ca nu mi s-a potrivit genul ala de terapie. In momentul de fata ma concentrez pe lucrurile pozitive din viata mea fara sa neg lucrurile negative. Cred ca aici am gresit mult timp, am negat sentimentele negative si s-au adunat. Am inceput sa fac sport, mi-am propus sa ma tin de hobbyuri, sa ma aceept asa cum sunt si mostly sa fac ceea ce ma face sa ma simt bine. Cred ca lucrurile astea ma vor ajuta sa ma detasez si cred ca asta este cheia succesului, sau cel putin asa mi-a zis o ruda de-ale mele cand am intrebat-o cum poate fi atat de calma cu mama ei, care se aseamana foarte mult cu a mea.
    Keep up the good work, te urmaresc cu interes! 😀

  3. Apreciez curajul de a te expune in felul asta. Cred ca o lume ideala este cea in care am putea convietui fiind sinceri. Poate ca atunci cand o sa incetam sa ascundem raul, ne vom da seama ca suntem cu totii la fel. Am sa continui sa citesc. Spor!

Comments are closed.

×